“In ce animal/planta v-ar placea sa va reincarnati si de ce?”
(intrebarea se adreseaza si celor ce nu cred in reincarnare…poate majoritari…dar care s-ar amuza sa se trezeasca dupa moarte un mic MELC sau ceva de genu`… :D )
Raspunsul meu:
Mmmm…presupun ca mi-ar placea sa fiu un fel de…condor. Yep. Sau…un caine super fain. Damn, greu. Da, prefer un caine super fain, un fel de…labrador…si sa fiu super agitat si haios, sa ma invart dupa coada-mi si sa ma scarpin cu dintii. Ihi, suna bine.
ARE LIMITE ARTA?
De unde INCEPE si unde se SFARSESTE ceea ce noi numim, generic, “arta”?
Cand vom atinge punctul in care ARTA nu va mai putea fi considerata “arta”, si vom da in…banal/ciudat/anost/de neinteles/urat/inestetic?
Cand vom descoperit ca arta este totusi…LIMITATA la cateva genuri si subgenuri si subsubsubcategorii si subsubsubsubsubstiluri?
Nu CRED ca exista “arta fara limite”, cum sustin unii. Cred ca TOTUL are un final, totul devine REPETITIV, anost, la un moment dat. Uitati-va la asa-zisa “arta moderna” – o bucata de ziar lipita pe un perete in carouri este considerata ca fiind…arta. Mie nu-mi exprima NIMIC, or ARTA trebuie sa iti dea niste…senzatii, sa te gandesti ca e ceva DIFICIL de realizat, ca iti trebuie TALENT, IMAGINATIE, inclinare spre estetic.
Inca un exemplu – uitati-va la manelisti/cantaretii pop din Romania de acum. Ei se considera si se auto-numesc…ARTISTI! C`moooon, in HALUL asta am ajuns, sa numim “artist” pe GUTZA sau pe Andreea Guvid Balan Banica sau stiu eu cum!? Pf.
Arta ARE limite…arta se va tehnologiza, arta incearca sa depaseasca niste bariere care imi este teama ca nu vor putea fi depasite fara a distruge insusi CONCEPTUL ESENTIAL de “arta”.
Sau veceuri publice, depinde cat de frumos este pe-acolo. Acele locuri unde te duci si-ti faci esentialele nevoi ale existentei si in care intra `n` alti oameni in aceleasi nobile scopuri.
Ma streseaza enorm cand intru acolo si ma nimeresc doar EU cu un alt ins. Nu stiu, efectiv, cum sa reactionez. Sa-l salut? sa nu-l salut? Adica…este EVIDENT ca SE SIMTE ca suntem doar DOI oameni intr-un spatiu, ca ne observam miscarile chiar si fara sa vrem, ca ne AUZIM cum forfotim, ne descheiem eventual la pantaloni, GE-NI-AL! Si ambii ne facem ca suntem ocupati si veseli, ca si cand am fi singuri dar NU SUNTEM! Si daca il salut? Pai…DACA nu-mi raspunde? daca i se pare ciudat, pentru ca…nu? pana la urma suntem doi straini!
Dar in LIFT…salutam cand intram si este un singur om! Adica…chiar zic si “la revedere”, cand cobor, si mi se raspunde tot timpul! De ce n-ar fi asa si la veceurile publice, sau toalete, in fine…? Oare din cauza activitatilor intreprinse acolo sau…ma rog. Dileme de-ale mele. Pf. :)