Intr-o lume destramata si-aruncata, calcata si zbuciumata mergi dreapta fix cu capul
in zid.
Si zidul te primeste si-ti spune “ia priveste si-oglindeste in caramida celesta si
rupestra
chipul tau de lut prefacut in nisip sticlos apos gaunos pana la os!”
Si stai tampa si te uiti in zid si perfid simti cum trecutul nu te lasa si nu e
deloc candid
si ludic, e doar o plasa in care singura te prinzi si te surprinzi cum musti din nada
ce fatala
iti va fi, prin falci de o vei maslui in creier va salasui pana cand tu vei inceta
sa mai fi.
Si-ncet in lumea vetusta ce te dezgusta zidurile te-nconjoara si
te infioara,
iti vezi spatele in oglindirea uscatelor diamante ce odata le credeai argint
de-alint.
Acum, esti una cu zidul si caramida rosie vei fi, iar altii in tine se vor oglindi
si-si vor spune
“Oare cum ar fi…?”