Tag Archives: poem

Apa si foc

Apa pura de mare
imi alearga prin vene
si vocabularul meu poate fi
la fel de colorat.

Dar,
cum sa incep sa-ti spun
ca toti avem o jungla crescanda
si urlanda
in piepturile noastre-
salbatica, infricosatoare,
de neatins
de maini umane?
Uneori
imi place sa pretind
Ca un Dragon sta
in acest piept al meu-

fumul lui
astupandu-mi plamanii,
sugrumandu-ma si
sufocandu-ma.

Am uitat cum
sa scriu
poezii-

sau orice cu o farama
de sentiment.
Nu mai am loc in mine pentru
celesti, scuipatori de foc dragoni-

pentru ca acum realizez
cand ma uit in oglinda:
nu te mai vad.

Despre mine

Vad un batran pe campul indelung, incearca sa zambeasca dar nimeni nu-l observa. Un batran se dezbraca si saruta o papusa, inchis in camaruta sa mica; este penumbra si ochii ii sunt incetosati. Dupa un timp varsa cascade.

Si campul este lung si plin de corpuri.

Printre ele, un caine batut pe o alee mizera, incearca sa ma muste, orice urma de mandrie disparuta din privirea lui. Mi-ar fi placut sa mai am piciorul intreg, sa i-l ofer. Pleaca schiopatand, incet, dispare in penumbra.

Si campul este lat si gemetele au pierit aproape.

O mama isi viziteaza copilul – ii zambeste printre gratii; niciodata nu l-a iubit mai mult.

O fetiscana urca pe scari in fata mea, parfumul ei dulce ma orbeste. Merge sa ia cina, singura, si asta o face si mai frumoasa. Ii vad chipul desenat pe caramizile rosii din fata casei, o statuie de portelan perfecta, in mijlocul unui oras violent, un oras care preaslaveste carnea. Este alba toata.

Si campul incepe sa dispara, ochii se inchid.

Primul lucru pe care il aud este vocea unui calator care isi spune soptit povestea – “erai chiar tu, plimbandu-te descult pe campia inverzita, focul de la miez de noapte, negrul divin al marii si al cerurilor”. Eram noi, alene colindand strazile umezite, nisipurile fine, trezindu-ne in fiecare dimineata intr-o noua galerie de minuni, scaldandu-ne in locuri pe care nimeni altcineva nu le-a mai vazut cu ochii nostri. Naufragiati pe o insula abia inaltata din Oceane, imbracati in nimic altceva decat alge – vesmintele cele mai stralucitoare ale frumusetii.

Si campul cade, lin, rotind.

Dincolo de orice mortalitate, noi suntem, leganandu-ne in respiratiile naturii, in aerul de dimineata al Creatiei, o priveliste care a amutit insusi Raiul.

Vreau sa calatoresc unde calatoreste viata, sa ii urmez pasii, unde aerul are gust de muzica, unde iarba miroase a Eden proaspat-nascut. Nu as trece pe langa niciun om, pe langa niciun strain, pe langa nicio ciudatenie a naturii, pe langa nicio tragedie sau ruptura. M-as scalda intr-o lume de senzatii – iubire, bunatate, simplitate – (in timp ce sunt violat si incarcerat de tehnologie).

Cum poti “sa fii tu insuti” cand nu stii cine esti? Inceteaza sa spui “stiu cum te simti”, cum poate sti cineva cum se simte altcineva? Cine esti tu sa judeci un preot, un cersetor, o curva, un politician, un criminal?

Candva, un copil m-a intrebat daca exista un oras intr-un fulg de zapada si care este culoarea cantecului meu. Niciodata nu am fost mai aproape de adevar ca atunci – si nici nu voi mai fi vreodata.

Campul se prabuseste. Moartea este singurul invingator in orice razboi. Nu este nimic nobil in a muri pentru religie, pentru tara, pentru ideologie, credinta, pentru alt om. La fel cum hartia este moarta fara cuvinte, cerneala moarta fara poeme, toata lumea este moarta fara povesti, fara iubire, fara frumusete dezarmanta.

Realismul fara limite costa suflete.

L-ai vazut vreodata pe Dumnezeu zambind? De ce inca purtam in jurul gatului zgarda torturilor noastre? Vad toate aceste leagane goale si ma intreb daca Omul se va schimba vreodata.

Si eu imi doresc sa fi fost un Om dar tot ceea ce devin si am fost sunt fum si oglinzi – dandu-mi-se totul. Luandu-mi-se totul.

Inchid ochii pentru totdeauna, pe campia plina de morti, pustiita de arme si razboi.

O viata grea

O musca
intra in camera
si linistita se aseaza pe ciorapul meu,
fara nicio grija, fara niciun gand
la deranjul pe care l-ar putea aduce.

Dar spre deosebire de alte dati
nu ma simt iritat,
sau suparat,
doar ma gandesc o secunda
cat de greu ar fi sa traiesc
viata unei muste.

Iti spun gandurile mele
si zambesti din canapea
si din colt
“poate vrea sa te mangaie si ea,
mai stii?”

Perfect

Voiam sa ma agat de acel moment si sa nu trebuiasca sa plec,
acel ceai putin acrisor, baut incet,
acompaniat de muzica retro rock and roll;
degete incrucisate si un sarut furat
un singur pahar dar doua perechi de buze
si nicio grija pe lumea asta.

Ea este Ana, are doar trei

Ma cheama Ana si am doar trei
Stau intr-o casa doar cu ai mei.
Am ochii umflati si rani deschise
Picioare lovite si maini crucise.

Poate ca-s proasta, poate ca-s rea
poate ca nimeni nu-i din lumea mea
altfel nu stiu de ce ai mei
ma tot bat, fara temei.

As vrea sa fiu frumoasa, sa
nu fiu urata, poate c-asa
mama m-ar vrea, m-ar imbratisa
si nu ar mai da, nu m-ar lovi,
izgoni, imbranci.

Nu pot sa joc, nu pot sa sar,
nu pot sa stau, inghit amar. Nu pot
sa cant, nu pot sa rad, stau in colt
si doar tot plang.

Azi tati nu-i acasa si mami-i plecata
stau linistita in camera-mi ferecata
si ma-ntreb, cu mintea-mi de trei
ce am facut, de ma urasc ai mei.
Azi tati-i la munca si mami-i pe strada
face lucruri ce oameni mici nu
vor sa vada.
Si-mi zice “Ana, cand te faci mare,
tu-mi iei locul, pe borduri amare!”

Cand mami se-ntoarce, incerc
sa fiu cuminte, poate in noaptea-asta
cu multe rugaminte primesc mai putina
bataie, sa nu se puna vanataie
langa
vanataie.

Aud cheia-n broasca. Il simt pe el,
tati, ce vine beat crita cu ochi injectati;
aud greul bocanc, cu noroi intra-n casa,
ma fac mititica, ma bag in carcasa.
Stiu ca la mine veni-va si-ncerc
sa dispar, sa nu simt iar palma grea,
sa nu gust iar sange-amar.
Intra in camera si nu pot sa m-opresc,
in hohote plang si-ncep sa scancesc.

Ma striga pe nume, ma fac mititica,
Doamne, te rog, fa-ma sa nu mai fiu
pitica. Da-mi te rog forta, sa pot
sa traiesc, da-mi te rog viata,
sa pot sa zambesc!

Dar Domnul e orb, surd si pierdut,
tatal ma vede si urla „din cauza-ti
eu-s pierdut! Tu si cu ma-ta m-ati
`dus in ast hal, mai ia de aci, mai
na sa tot duci, ca nu te mai saturi sa
ceri, sa n-asculti!”

Si cand scap de mana-i cea grea,
alerg la usa, incerc s-o deschid,
inchisa e ea si incep sa strig, dar
glasu-mi e mort, bocancu-i e greu,
cad la pamant cu sange-n careu.

„Iarta-ma, tati!…”, apuc sa mai spun,
dar prea tarziu e. Cutitul il vad
prin nori de tutun. E ascutit si
moartea-i usoara.

Acum zambesc.
E prima oara.

Ma numesc Ana, si am avut doar trei,
trei ani pierduti, trei ani batuti
trei vieti amare, trei morti
murdare.