vei desena cercuri mici si mari in nisip, atunci cand te voi gasi.
”de ce te obosesti sa desenezi in nisip?”, te voi intreba. “valurile oricum le vor sterge, nu va mai ramane nimic.”
tu vei termina ultimul cerc si, in centrul lui vei scrie, cu unghia lunga, “zambet”. te vei ridica incet si, cu parul ravasit, cu nisip si apa, te vei uita fix in ochii mei.
”poate exista o sansa sa nu se stearga niciodata”, vei spune. “nu merita sa incerc?”
si in loc sa rad de tine, asa cum te-ai putea astepta, eu voi zambi. “da”, voi spune. “da”.
……………………………………..
alta data vei trece iarna peste un mic pod si te voi opri in drum. tu te vei uita la mine si vei prinde un fulg de zapada in palma ta alba.
”ia-l”, imi vei spune. “este zambet si viata”.
eu poate voi scutura din cap, uimit, nu voi sti ce sa fac, pierdut in ganduri. poate voi gandi ca fulgul va disparea, la caldura palmei mele inmanusate. si s-ar sfarsi.
tu vei intelege si imi vei sopti, abia auzit. “dar poate, doar poate, va ramane”.
………………………………..
alta data te voi gasi in fata unui perete, insa de data aceasta esti slabita, te impiedici, si te voi recunoaste. deci te voi prinde inainte sa te lovesti de asfaltul rece.
imi vei spune sa plec. “pleaca! Lasa-ma!”.
”nu, nu cred ca o sa fac asta”, voi raspunde eu. “vrei sa iti spun in schimb un secret despre tine?”
”…nu”, imi vei raspunde, amar, dar acest lucru nu ma va opri.
”vezi tu, nu iti este frica de fulgi de zapada si nici de cercuri, pentru ca ele de fapt dispar in tine insati si tot ce iti trebuie este sa stii ca ai zambit atunci, cand ai desenat sau l-ai tinut in palma. iti place ceea ce dispare, pentru ca asa esti tu. iti place ceea ce spala timpul, pentru ca tu esti timp, dar tot nu il ai si nu il stapanesti. insa in fata unui zid, iti pui un semn pe inima. si acest semn indica ‘nu ma deranja, sunt de netrecut’. si acest lucru te doboara. orice lucru mai solid decat nisipul marii te doboara”.
te vei uita atunci la mine, uimita. vei sopti, fara convingere, ca gresesc. dar eu nu voi fi terminat.
”oare gresesc?”, voi spune.
”da”, vei raspunde. “nu ma deranjeaza lucrurile puternice. nu ma deranjeaza solidul. doar sper sa dispara…sa pot trece pe partea cealalta, sa deschid o poarta”, vei spune.
eu voi zambi din nou, atunci. “hai sa ne uitam la el, amandoi, pana cand va cadea. poate vom reusi”.
……………………………..
astazi, in acel loc, sunt si azi doua statui.
cand pe ele ninge, parca zambesc.