Mai exista

I-am vazut in statie, asteptam mult-iubitul tramvai 41, dar nu m-am mai urcat in el. Am stat de fapt sa treaca vreo 3-4, eu eram cu ochii pe ei doi.

Au undeva la 14 ani, ambii copii frumosi, sinceri. Vorbeau, radeau din cand in cand, apoi lasau capetele in jos sau se uitau incurcati in jur.

M-am asezat cat mai comod, pregatit sa vad spectacolul primei iubiri, primului sarut.

La un moment dat, au tacut ambii, si-au intalnit privirile timp de doua-trei secunde si au rosit, fugindu-le privirile in orice alta directie. Apoi, dintr-un zvacnet, ea i-a luat mana…de fapt nu! degetul! si a inceput, vrand sa arate poate ca era ceva la fel de natural ca trezitul devreme pentru mine, sa se joace cu el. Baiatul a ezitat pentru cateva secunde si apoi i-a oferit intreaga mana, ea plecandu-si capul.

Totul a durat minute.

…si apoi, neindemanatic, s-au apropiat simultan si s-au sarutat. Simplu. Sincer. De unde stateam si zambeam, ii puteam simti cum se sufoca de emotie si le puteam auzi bataile inimii, accelerand.

Prin ei, mi-am adus aminte (pentru a cata oara?) primul meu sarut cu o prima persoana iubita. Prin ei, am zambit si chiar am fost emotionat, mai OM. Se sarutau copilareste, pe buze si pe obraz, nebuneste se strangeau si se jucau cu mainile, era ceva atat de natural in ei, incat am simtit ca privirea mea ii murdareste.

M-am intors, m-am urcat in tramvai, zambind pentru mine, cu capul usor plecat si eu.

Intr-o intersectie anosta, dintr-un oras grabit, se tineau de mana si, zambind, se sarutau doi tineri frumosi.

Marul, viermele si Newton

Sunt ca un mar stricat. Te stric daca vrei sa fii mar cu mine, te astept sa ma digeri daca esti vierme. Prin mine trec rele mai puternice ca pofta unui vierme parazit.
“Taci, ca mai ai un pic si cazi.”
Si ce daca, poate cad in capul potrivit si se descopera gravitatia. Si mo

Mac

r fericit, ca ma mananca un om bun.
“Esti intr-o fructiera, singur. Nu te mananca nimeni asa.”
Am pofta de un vierme.
“Eu mai am putin din tine. Delirezi.”

Zise viermele.

….si astfel, intrara, sovaielnic…

Atentie! Incep sa creez si sa joc! Sa-mi urlu din mine catre mine si catre voi, sa vad sa vedeti si sa va vedeti!

Va rog, nu va sfiiti… usa este intredeschisa, dar camera este mica. Ezoterica. Teatrala. Pe scena, sunteti voi iar eu sunt sufleorul.

Dar va rog, nu va sfiiti… puteti intra si pe geam sau prin oglinda. Sunt murdare? Nicio problema…puteti sa le spalati! Cum “cu ce”?… Cu ce aveti! Cu crestetele, cu barbiile, cu manecile suflecate, cu gleznele, inchieieturile, picioarele sau coastele. Si apoi, aburiti-le cu suflarea voastra. Si sa ne punem pe scris si pe jucat… prin crapatura scrisului din aburul vostru, va veti vedea, cadre-cadre!

Nu, nu ezita, intra! Poate, dar doar poate…mai este loc si pentru tine, sa privesti.

Ne vom urla impreuna, imbratisa, iubi si uri, ne vom mira, canta, plange si iar urla, vom rade, dansa, plagia, mima, crea. Ca intr-o piesa de teatru.

Iar la final eu voi rasufla usurat, imi voi lua foile de sufleor si va voi lasa sa va aplecati publicului, sa primiti aplauzele.

Asa ca dezbracati-va de tot si toate, priviti inmarmuriti si, va rog, nu va sfiiti! Aplecati capul, intrati, si hai sa cream! Atentie insa…viata-ntreaga e un joc.

Colectionez Sindromuri