Am inceput sa visez doar alb si negru, culorile ma inspaimanta. Totul parca este prea strident. Prea evident. Fiecare zambet este ranjet, fiecare atingere este fier incins, fiecare lacrima este noroi.
Si atunci, am ales sa visez alb si negru, pentru a ma rupe de realitate. Pentru a nu vedea clar. Pentru a putea sa…visez.
Si cu toate acestea, tot timpul apare ceva vivid in inconstient. Tot timpul tresar si ma intorc cand pe o parte cand pe alta, in vis. Si simt ca o sa cad. O sa alunec din locul meu si…o sa simt caderea infinita. Prapastie fara final.
Si atunci deschid ochii si realizez unde ma aflu. Este spatiu infinit, fara de stele, fara de lumina. Este ca si cum as fi viu dar mort, intr-o celula unde timpul si spatiul nu isi mai au locul si, speriate, au fugit. Ma ating si ma simt, desi mi-as fi dorit sa fie doar un alt cosmar.
Nu mai vad alb, ci doar negru. Nu pot sa ma ridic, legile fizicii sunt si ele strambate, schimonosite. Nu pot decat sa clipesc si, in van, sa imi misc putin corpul, instinctual. Spasmic. Imi doresc atunci sa inchid ochii si sa vad lumini. Culori.
Si tot timpul adorm. Anii trecuti in bezna m-au facut sa uit lumina, culorile.
Acum, visez doar negru. Mi-e dor de zambete ranjite, atingeri incinse si lacrimi false.