Cand o sa ma ridic, o sa vreau sa-ti cant,
sa iti dedic un vers, un rand sau doar
un gand. Alung vechi trairi si vechi simtiri
si intru – poarta-i grea, rotunda, zvelta,
al meu brat o poarta insa, ca pe-o pana, ca
pe tine – o bratara neagr`-aprinsa, ce nu
vrea sa fie
stinsa.
Stins-ai fost, veche ruga arsa-n flacari,
cruce-ntoarsa de-ai simtit sau zimti lucii
aurii, chinuri negre de-ai trai apus-au acele vremi
te mai temi? Hai sa ma chemi! sa stii iar cum
a zambi aduce culori mii, fluturi albi si azurii,
verde iarba si o raza vei vedea chiar de iarna grea
va sta, langa poarta mare, atat de
grea.
Deschide-o. Intra. Ce vezi tu acum? Ceata? Fum?
Sau doar paloarea din oglinda cu cioburi mii? Te reflecti
si te gandesti…cum ar fi prin ea sa treci? Paseste, copila
vie, tu si Alice veti simti cum o lume ati creat, plasmuire
sau real nu conteaza, chiar nu conteaza. Imaginatia creeaza
ceea ce tu vrei sa aflii, ceea ce tu vrei a fi, ce vrei a
simti.
Asa ca zambeste, ia-ma si pe mine in lumea-ti! Vezi?
Partea stanga e a mea, partea dreapta, doar a ta.
Si cu linia dintre ele…ea-i a noastra…vasta si albastra
sa cantam si sa dansam, pe ea sa ne cream.
“Si-asa-i rosti fetei cei vii”, spuse batranul, carunt de vreme si de timp. “Si ea veni catre mine si-mi sopti…imi sopti sa mergem, sa trecem si sa rupem orice blestem. Si in ziua de azi, ea este inca in oglinda si ma tine de mana, pe o linie albastra, sihastra…eu o simt inca, si stiu ca este maiastra, verde si albastra… si in oglinda, de dupa poarta grea, rotunda, zvelta, noi suntem inca tineri.
Tineri, si inca ne cream”.
Batranul se ridica si iesi de pe scena. Aplauzele disparura in spatele lui, cortina cazu. Nici nu mai intra sa se plece in fata publicului. Isi puse hainea grea pe spate si pasi spre iesire.
Poarta ii parea din ce in ce mai grea, seara de seara, cand o deschidea si
intra.