Ieri, ieri…brusc de tot…m-am trezit orb. Am crezut ca este un miraj, un miraj de nevazator, un miraj de cosmar. Nu am cum sa fiu orb, mi-am spus. Nu am cum sa nu mai vad niciodata, nimic! Nu am cum sa fiu mormant, toata viata, la o varst-atat de…!

M-am dus pe bajbaite pana la baie, cu ochii larg inchisi, am aprins lumina. Era doar un reflex. Am dat drumul la apa si mi-am dat-o pe fata. Apoi am infundat-o in orbitele goale. Urland, am inceput sa ma zgarii pe fata, sa plang, sa ma prabusesc si sa ma lovesc, in hohote disperate. Eram orb.
………………………………
Merg pe strada. Am un caine frumos si un baston alb. Nu ma simt gol, pentru ca cineva, nu mai stiu cine, mi-a luat o palarie. Mi-a zis ca este alba cu o panglica rosie, putin retro, cu boruri usor incovoiate in sus. Port, ca de atatia ani, ochelari de soare.

La inceput, printr-un umor sadic, ma gandeam ca mi-am jurat sa nu port niciodata ochelari de soare.

Pe caine il cheama “Orbitor”. Ca pe romanul lui Cartarescu. Mi-as fi dorit sa il citesc. A fost insa prea tarziu. Oh, si cate as mai fi vrut sa fac…si abia dupa acea trezire in intuneric am realizat cate si cate am pierdut. Dar lacrimi nu mai am.

M-am obisnuit sa fiu orb.
………………………………
Am reinvatat sa zambesc. Nu stiu insa unde, catre cine… daca este cineva.

Pentru ca sunt singur.

Toti au plecat. Nu imi dau seama cum, de ce… Initial am suferit. E greu sa fii singur. Singur si orb.

Dar m-am obisnuit, pentru ca sunt, am fost si voi fi un supravietuitor.

Mi-am luat dintr-un magazin, cu ajutorul pensiei de ajutor, un scaun din alea care se dau fata-spate, cu care ma balansez uneori si ore…zile intregi. Il tin pe Orbitor in brate, si simt ca e si el pe moarte.

Si ma intreb, cand o sa plec si eu…care o sa fie diferenta?