Uneori, simt nevoia sa fiu invizibil. Stiu ca unii ma VAD deja ca fiind invizibil, dar… poate nu este de ajuns. Adica SIGUR nu este de ajuns.
Prin invizibil inteleg TOT. A fi uitat complet, fizic si psihic. A fi IGNORAT cu desavarsire, un timp. A DISPAREA de peste tot si din tot, e ca si cand nu as fi existat deloc. Ca si cum nu m-as fi nascut.
Si nu, n-am niciun fel de frustrare sau…problema sau nu`sh cum. Pur si simplu mi-am amintit ca uneori as vrea, asa, sa INCETEZ a EXISTA vis-a-vis de unii oameni. Uneori imi este frica de mine, de ceea ce pot sa fac si am facut si voi face. Uneori imi este frica de faptul ca sunt un om…rau. Sau ca cel putin nu sunt atat de bun precum CRED si unii CRED si ei ca SUNT.
Si atunci…vreau sa fiu invizibil. Ceea ce este, nu-i asa? o chestiune BUNA. In esenta ei.
Dar nu pot. Oamenii ma tin minte cat…ma tin minte…unii chiar ma “pun pe invizibil” pe messenger, ceea ce, intre noi fie vorba, e chiar amuzant…altii ma “pun pe invizible” pe mobile sau chiar si face 2 face. Altii, din contra, o sa ma tina minte toata viata. E normal. We all do that.
Chiar. Azi m-am intalnit cu a `n`-a persoana din viata mea care m-a salutat, mi-a zambit, m-a intrebat cum imi mai merge, i-am zis SUPER BINE, merg spre munca, super fun, huh? A ras, mai voia sa stam de vorba dar vazand ca io bat inspre “a merge in continuare in directie opusa” a plecat si ea. Evident, nu-mi mai aminteam cine era, imi ARATA cunoscut, asa… naiba stie. Deci ea, pentru mine, este o persoana INVIZIBILA. Happy her…
Pana una alta insa, incerc sa ma fac din ce in ce mai mic pentru oamenii pe care stiu ca i-as putea rani, sau, la nevoie, din ce in ce mai mare pentru cei ce stiu ca ar avea ce sa ia de la mine.
Pfoai, ce viata extenuanta ai
mmmmm…interesting, interesting… (si acum am fata aia “cu mana sub barbie, privirea fixa si mangaindu-mi ciocul intr-un mod lasciv”) :D