Sper sa nu intre cineva pe usa, exact acum, cand fluxul gandurilor incepe sa curga, sper sa nu aud zavorul vechi de la pivnita icnind greoi , sub nori. Ma aflu inca in pasa indecisului – nu stiu daca sa scriu de aici sau de acolo si cum ma uit la foaie space-ul parca nu mai apasa cum trebuie.

Cum ar fi daca ori de cate ori as pune creionul pe agenda sa scriu : astazi, 19 mai nu exist, ar iesi ceva de genul: astazi virgula spatiu 19 spatiu mai spatiu… si iata cum nu invat proximitatea destul de bine; in teoria foilor de ceapa, decojind ce este in jur, incepem inextricabil sa plangem.

Aici, pisica are papagal si sobolan. Al carei tari este steagul rosu cu verde cu negru? Pisica e rosie, sobolanul ei e negru, papagalul verde. De la 1982, steagul a devenit numai verde, fiind unicul steag national din lume cu o singura culoare, fara alte insemne, embleme. Acum ceva ani era format dintr-o semiluna si stea alba pe un design rosu-negru-verde, banda neagra centrala fiind de doua ori mai lata decat celelalte doua.

Mai iau o gura de apa. Carbogazoasa.

Bineinteles ca zavorul s-a tras, usa a scartait surd si toate chipurile lumii s-au unit intr-un singur glas, chitit sa ma determine sa ma joc cu cea mai mare funie in casa celui mai notoriu spanzurat. Chiar, stie cineva cine o fi fost…?

-Hai cu noi, zisera.
Tusesc, dreg vocea, imi pierd suflul pentru un moment. -Unde?
Asta sa fie oare intrebarea potrivita?
-Hai, tunara ei, nervos si voit nerabdatori.
-Dar eu as vrea sa raman aici… oricum nu am incotro sa raman…
-Si celalalt?! (retorica li se citea pe buzele putin tuguiate si vinetii).
-Celalalt, le raspunsei, celalalt face ce zic eu, e proprietatea mea.
-Ca papagalul care s-a transformat in steag? Ca sobolanul care iti roade sosonul? (rasera prefacut, zgomotos, alienati).
Las privirea in covor, mai iau o gura de apa.

-Tu,celalalt, pornira ei spre haiturea noastra. Da, tu! Tu, ala slab, chircit langa fereastra. Hai cu noi!
- Nu era cumva mai degraba cofetaria ‘Hai la noi’?

Din partea opusa ferestrei, la Hai la noi-ul din vechiul deal al copilariei ma gandeam… poate ca in sfarsit patronul reparase drumul de caruta, drumul pe care in penultimii nostri ani incepusera bmw-uri, si cadillacuri si pentagoane si tiruri. Sau poate era oale si ulcele ca toti cei care se oprisera vreodata pe acolo la o apa cu hamei, la un trabuc. Nu mai stiu daca vreodata sau niciodata, am stat impreuna sau separat la mesele din lemn sau plastic, la bustenii taiati obtuz sau in canapele frumos impletite.

Brusc, mai iau o gura de apa. S-au mai dus mineralele…ca si clabucii.

-Vrei bomboane? momi unul pe celalalt. Uite, avem bomboane de fond, avem roz, albe, verzi, maro, avem cu visine, cu nuca…
-Vreau galben, raspunse milogindu-se celalalt. Eu vreau? (ma intreba…)
I-am raspuns precipitat ca nu, ca au calorii, ca dauneaza unui organism sanatos, nepoluat de E-uri si bacterii mentale.

Mai iau o gura de apa; voiam.

N-am mai tinut minte cati au fost in ziua aceea in camera.
Stiu doar ca unul a scos o fondanta galbena prafuita dintr-un buzunar decolorat si decojit de timp. S-a dus inspre fereastra deschisa la celalalt care se uita molatic in timp. In timp ce unul arunca micul cocolos galben spre afara, celalalt plonja plin de speranta in eter, in lumina, in timp.

Taceam si il cautam cu privirea pe celalalt, cand am mai luat o gura de apa. Se dusese cu totul gustul de minerala. Eram departe de fereastra. Nu stiam daca ne luasem zborul sau daca ne izbisem, sau daca ne metamorfozasem sau daca fusesem vreodata.

Unul – sau poate celalalt dintre unii trase perdeaua, agata o planta fara miros si cu bobite albe de lustra prafuita, rase surd, iesi din camera si trase zavorul. Celalalt luase locul celuilalt langa fereastra.

Cu un sentiment de absoluta primordialitate ma leg la ochi, ma dezbar de orice placeri sau afinitati si fac sarituri inspre sus, cu genunchii la piept inspre planta.
Daca acolo se afla cate o iubire din toate nuantele lumii, sunt sigur, absolut sigur ca gasesc si o iubire mov… da, da… daca ma straduiesc si sar cat mai sus si rup aerul cu dintii, sigur o sa ploua peste mine cu o infinitate de bobite albe…

Si atunci nu o sa imi mai pese de cancer, de glucide, de voi, de steaguri si de chei.