Ceva in genul anilor ’40. O discutie intre iubiti, prin scrisori de asta data, peste un pod din Tineretului in data de martie, erup din lemnoasele triunghiuri maron diferite piese de sah.

Iubiti ca pe vremuri – zambet trist… eu o vad pe ea singura; am intalnit-o intr-o seara de…ce era? Cred ca septembrie, in Cismigiu, eu jucam sah… raman singur in fata tablei…ea se apropie…are o gecuta albastru inchis si o palarie cu bor mare. Vantul descatuseaza timid suvitele satene de pe tample. Eu ma indragostesc aproape imediat de mersul ei, de ultimul pas pe care il adulmec langa treapta.

Ddoar de ultimul pas.

Cum sa nu fiu daca nu iubesc, din moment ce iubind ma pierd in tine, care tu esti plasmuirea imaginatiei mele deci ma pierd in mine – fiind-, ceea ce intr-o abordare absolut logica si deloc criptata ar insemna ca sunt in mine (eul), fiindca este imposibil ca de existenta unui potential “mine” sa nu fie legata existenta unui potential “eu”.

Decat daca…hmmm… existenta se refera la tot ce este in afara fiintei mele, chiar daca inca nu sunt sigur ca in afara mea este ceva distinct de mine, avand in vedere ca imunitatea pe care o posed (prin creatie si abnegatie proprii) poate oricand reduce la stadiul de oranduire patetica orice tentativa de organizare socio- afectiva in afara mea. Eu…sunt deci…Centrul.

Peste tot in afara mintii mele este o liniste mormantala, o liniste de doi, o liniste din care a crescut un brad nesfarsit de lung si luminat.

Tu (sau eu?) strig(i) in zgomot la ei, ii investesti cu invective, injurii si biciuri halucinante. Te privesc cum te desprinzi in doi si cum dintre voi iese un arbore mare, un brad genealogic de asta data neimpodobit.

Daca tu esti zgomotul din mine, inseamna ca voi sunteti noi, iar eu nu am dreptul natural sa nu fiu, deoarece natural este… bradul imbratisarii noastre.

Cand eu ma pierd in noi, tu desenezi si canti, cand eu ma misc in glob, tu ornezi cu luminite albe fereastra vesnic inchisa. Cand eu ma sufoc tu te sinucizi, iar plamanul tau de care eu am nevoie mangaie pleoapa care ma doare cand plec din lumina ta.

Cand stai pe perna maron, semi-fetal, cu tampla langa cot si degetele de la picioare rasfirate pe mocheta de langa pat, cand stai atat de frumos, as vrea sa fiu sigur ca existi.

Eu imi acopar vaginul cand ma privesc gol in cada. Ma joc in parul pubian si ma gandesc la macarale, stalpi, pixuri, crete, maini lungi si fine, turnuri lungi si inalte din fildes, brichete ce-aprind trabuce sau chiar rachete aerodinamice, sticle, rujuri si sulite.

Ultima oara ti-am sarutat obrazul cu o lacrima si ti-am privit parca nopti intregi buzele cum respira. Cand a venit insa dimineata, am realizat cine esti cu adevarat. Asa ca am inchis fereastra si ai disparut. M-am dus si m-am pisat din picioare, pentru prima oara.