“Nu-ti pierde aripile, nu plange si sa nu cazi…te rog, neiubito!…te rog…”
Nu ai dreptul sa ma rogi nimic. Nu fii nebun!
“Stiu ca tie-ti plac nebunii…oare am devenit cal, regina mea…?”
Esti undeva intre, pe o tabla de sah spatiala. Nu stiu de mai vreau sa ma joc…de mai pot…sunt confuza, nu stiu nimic. Cine esti tu?
“Eu? Eu sunt omul care sta intr-o prescura si am in mana un cutitas de argint si doi stropi de vin dulce pe buze. Eu sunt cel ce priveste, preoteste, icoana din oglinda, rugandu-ma sa ma manjesc pe jos sa ma zbat si sa mor rastignit. Eu sunt cel caruia i-ai spus ca ai vrea sa se prefaca in fetus si sa-ti intre-n abdomen. Eu sunt acum acela care-ti urca de acolo prin amigdale, si te saruta pe buze din interior, pagan!”
Ma tulbur cand ma impingi in mine, iti amintesti? Oare cine sunt eu…?
“Tu…tu esti cea care s-a casatorit peste hotare cu mine. Tu esti mireasa alba de la fereastra, mireasa alba de aproape din noptile cu neon in care nu asteptam rasaritul. Tu? Tu esti ploaia care nu ma mai atinge dar care ma ineaca, pacatos. Tu esti…
TACI! O sa-mi frang coloana vertebrala si o sa te sugrum cu ea! O sa te inec in sangele meu in timp ce te strig! O sa…
“O sa ma smulgi din tine cu frenezia sangelui tare. O sa-mi frangi membrele cu gandul dizlocat la un dumnezeu feminin si trufas. O sa chemi pe zeu sa danseze intre noi si pe coapsa o sa-mi adormi spiritul.
chiar daca….chiar daca nu mai sunt in biserica alba”.
………………………………………
Vreau liniste. Multa liniste, neiubitule…
“Am in mana cheia pentru liniste. De ce ai daramat usa? Te prefaci in mine, dar eu nu mai sunt. Parintele tau am fost. Incearca sa ghicesti personajele tale. Proasta sclava, prefa-te in puzzle si risipeste-te, caci in iadul fiintei tale nu e loc pentru doi. Biserica alba nu e pentru noi. Si daca diluez sangele in ploi?! Atunci resping pamantul cu tine si cu noi, ard mastile trufiei mele si ma duc la dumnezeu.
Unui dumnezeu libidinal ii plang in surdina acum. Te-am parasit.
“Nu e nimic mai dezgustator decat mine mort.”
Asa este, de aceea te vreau viu. Inca. Nu m-ai intrebat cine sunt EU!
“Vrei sa te intreb? Bine. Cine esti tu…neiubito? Cine suntem noi, de fapt? Si apoi…dupa ce vei fi raspuns, vom tacea. Si ne vom odihni.”
Ah, da… Pe asfalt inca se mai vad umbrele noastre in piruete. Coloana mi-a crescut pana la infinit, intr-o bolta pana in cimitirul din Cismigiu. Nu mai exista niciunul dintre voi si toti sunteti unul, acel absent care se tot pierde printre umbre. Incerc sa gasesc ratiunea informatiei pure. Si am aripi. Si am aripi albe care mi se desprind din oase si ma ridica si ma dor ..si ma ridica…. si am aripi si ma inmultesc in doua, in trei , in sapte… si ma inmultesc pana la infinit. Mi-au crescut aripi si nu mai am maini si capul e plumbuit si zidul e tot mai aproape. Acelasi ceva de mine ma desparte. As vrea sa rad la infinit in noapte. Am aripi cu care imbratisez esenta, iar tie ti-am daruit mainile mele….ca sa le mangai cu ele. Am adormit pe altarul fricii pure. Am adormit cu un prunc in cortex si m-am deconectat. E nesperat de frig aici si aripile mi s-au ingreunat. Am crezut ca zbor in sus, dar zbor de-a lungul unui punct in contratimp cu mine. Am scris cu aripile si….tacere. Si nu ma prind si nu ma rastignesc de aripi si coloana. pentru ca eu sunt Universul. Pentru ca eu sunt a patimei si patima nu a fost a mea. Obsesiv pasesc in Cismigiu pe oglinzi si ma concentrez sa nu pierd firul povestii. Si ma scurg catre dreapta si nu mai am ganduri si aripile scriu fara mine. Am crescut inalta pana la cer …. ma surprinde elasticitatea centrilor mei nervosi si mi-as vomita propria chemare. Din spate vine cate un val si e octobmbrie si ploaie in mare si in munte. Daca ma arunc in spuma o sa-mi creasca coada…. voi vorbi din ce in ce mai rar de niciodata…. acum ating oglinda si e paralizata. Eu nu ma misc. Nu mai misc. Dar voi continua sa
vibrez.