Hai sa-ti spun o poveste, despre
o pestera
si o fata ce ascunsa de-acolo privea
cu ochi mari, de chihlimbar,
spre lumea ce se misca in jurul ei
si asmutita
venea, o inconjura,
o asuprea si ponegrea.
Si fata…fata se intoarse si
tot fugea.
Mai adanc, mai intuneric,
vant fioros pe sus o lua
si de tavan o atarna, o lipea,
apa cea rece sclipea, caderea fu
grea. Mohorata
privrea la hainele ude si grele, la urmele-i
de pe piele. Insa lumea tot venea,
tot ii urla sa dispara, sa moara,
sa nu mai apara.
Fata alerga si alerga, in pesterea bezna
toata se lasa, licar de lumina
nu era, nici umbra nu se mai vedea,
linistea se asternea. Fata se aseza,
sufletul de-si tragea.
Cand, dintr-o data, un fior o apasa,
o mana, doua, trei, o mie o asaltara,
incerca sa fuga iara, se impiedica, cazu
intr-o doara dar, murdara, se tara intr-o
crapatura si tipa “Lasa-ma, lasa-ma, dara!!”
Un om se apropie, intinse mana si-i spuse
“tu esti aleasa, de noi nu fugii, te vrem intre noi
sau in bezna sa stai, pana muri-vei, alaturi
de cei goi de emotii, trairi si simtiri? Hai cu noi!”
Fata tremura, frica-i era – dar avea de ales?
intinse firava mana mica, barbatul o trase incet,
o lua in brate si-i spuse. “Asa rau sa fie, de fugi de
omenie?”
Iesira cu totii din bezna adanca, lumina
orbinda nu o lasa sa vada, mare adunare, padure
de stare. Zambi spre oameni, in treacat, zambi
spre cei ce o salvara, de la o viata,
in bezna, solitara.
Isi jura ca niciodata sa nu mai fuga de gloata,
ci sa-i infrunte, sa se lupte, sa capete
nu sunete mute. Isi spuse ca niciodata sa nu respinga
o mana placuta, o voce ce chiar si muta spune
cuvinte ce urechi de suflet stiu sa asculte.
Isi spuse ca frica nu are de-a face cu o fericire
de stare.
Zambi.
Lumina nu era, totusi, atat de amara.
In spate, aripile de liliac putrezira la soare.