stateam intins in camera acum neagra si priveam spre lustra ce arunca lumina doar cand era aprinsa
si in negru imbracat pe spatele negru stateam
nu se auzeau nici sirene nici frane si nici macar albul nu se mai auzea din blocurile vecine cu mine
caci totul era negru si negre imi erau si ele mie gandurile aruncate piezis pe tavan
clanta
si innegrita oglinda din incaperea mare goala si singura
brate rasfirate si suflu rece si doar gandurile dadeau o urma de viata si o privire moarta
pe o raza de pe fata ma facea sa fiu viu si sa imi doresc viata
Si atat a fost nevoie. Un gand. O vietate. Un zambet deloc incremenit,
sa ma ridic din pat si incet sa ma preumblu. Si pe unde treceam, lucrurile si faptele se indreptau
si nu mai mureau, cadavericul negru se albea si incepea
a lumina.