Adicatelea NU este FOARTE tare…dar e tare!

Din categoria “cat de labil psihic sunt” si din categoria “ce misto ca mai sunt oameni…aaa…misto!”, va prezint urmatoarea scena (pe scurt ca mor de foame!)

Azi pe drumul spre casa (avand in vedere ca GENIILE sunt cu sesiunea, chiar am ajuns azi REPEDE acasa…:D) eram asa…semi-sictirit, ma rog, fara mare chef, gandeam tot felul de cacaturi, ma inghesuiam in metrou, urmaream oamenii dar n-am gasit pe nimeni interesant…In fine, deci o stare semi. Demi. Demi ce? Demi! (tre` sa va zic o poanta at some point cu DEMI…:D)

Asa, si ajung la mine la scara. Si deschid usa si trece o doamna, pe la un fel de…34 de ani si 6 luni.

Si o salut, ca asa-i frumos si ma-nvatara ai mei cand eram mic si copil.

Si-mi raspunde! Nu, NU asta-i bestial, ci felul in care a facut-o! Mi-a zis un SIMPLU “buna seara!”, dar a pus o SUPER tonalitate in voce, SALTAREATA, asa…VESELA…ZAMBINDA, AMUZA(n)TA, super TARE!!!!

Adicatelea ATAT de tare incat mi-a schimbat COMPLET starea de spirit, acum sunt…UAU, ce OM MISTO,si zambesc ca tampu’ de atunci!!! EXISTA si de-astia care inca mai au forta sa ma binedispuna printr-un simplu…cuvant! Ma rog, doua, nu fii carcotas(a)…

Deci atat. Pa. Ma duc sa-mi incalzesc…mm….ciumperci calite si niste ciorba…si muraturi. De la tzara, de la bunici. Nu’sh cum le fac, sunt in otet din vin, dar sunt fan-tas-ti-ce. Si niste zacusca, sa nu uit, e in balcon si io-s in pantaloni scurti, SIGUR o sa MOR de frig, dar ies nitel.

Pa, va iubesc pe toti. Pe rand.