mi-e doar frica
de faptul ca nu voi invata niciodata
sa zbor

Uneori imi fac griji ce s-ar intampla
“daca ma sparg?” sau
“daca nimeni nu ma poate lipi la loc?”
si uneori ma intreb
“daca nu exista niciun mod de a
repara oamenii?”

si apoi realizez ca de fapt
ar trebui sa ma ingrijorez gandindu-ma
“dar oare nu sunt cumva deja sfasiat?”
si ma sperie.
ma sperie.

Uneori ma uit
in mine insumi. uneori nu vad nimic
si vreau sa pun mana pe o sapa
si sa zgarii, sa sap, sa zgarii
in suprafetele mele si poate undeva, dedesubt,
poate nu este doar gol, dar imi este teama
ca ar putea fi. ca poate sunt doar
gol.

Peretii mintii mele sunt intunecati,
tristeti si dureri sunt aliniate si ma pierd
in propriile mele ganduri. ma pierd
in mine insumi si poate ca e un labirint
care nu are iesire. [de fapt nu am avut
niciodata un spirit de orientare bun, sa stii!]
sunt captiv
cred. acest gand ma oboseste
pe fundul gropii, fara dorinta de a iesi.

sunt obosit. atat de obosit.
si mi-e teama ca voi ramane asa,
pentru totdeauna.

Pot sa aud copiii ce plang
sa le aud tipetele si
trasnetele ce lovesc, violent, si
tremur, si cu gheare smulg si rup
suprafete, vreau afara si este frig
si tremur si tot pot sa ii aud.

vreau doar sa plece
pleaca!