A fost odata ca niciodata, ca de n-ar fi nu s-ar povesti, o fata de imparat. Si ea statea intr-un castel la mama dracu’ si avea o camera preferata.

Si fata imparatului se ascundea tot timpul in acea camera, in spatele unei draperii negre, dintr-acel castel care era situat la mama dracu’. Si o cautau tot timpul regele si regina, slujitorii si gradinarii, Fat-Frumos, Alba ca Zapada, piticii aferenti ei, Cenusareasa, dar n-o gaseau niciodata.

Si fata imparatului chicotea si se mai ascundea de lupul cel rau, de purcelusi si de Scufita Rosie, de baba cotoroanta si de zmeu.

Azi asa, maine asa, pana cand personajele noastre, pe rand, incepura sa se plictiseasca sa o caute, asa ca plecara care incotro, in regate la dracu’-n praznic. Pasa-mi-te se plictisisera.

Si atunci fata de imparat iesi de dupa draperia din camera ei preferata si incepu sa strige. “Hei! Hei!!! Unde sunteti? Nu plecati! Nu puteti sa-mi faceti una ca asta, sa plecati si sa nu ma mai cautati chiar deloc! Hei, intorceti-va, unde naiba sunteti?!”

“Mi-e dor de voi ma…!…mi-e dor de voi…”

Dar nu se auzi decat o draperie neagra, dintr-o camera preferata, dintr-un castel situat la mama dracu’, de undeva.