“Mi-e dor de tine”, zise ea.
Ma bucur, sunt gelos pe dorul tau, zisei eu.
“Nu ma mai vrea, ma uraste; il urasc, nu stiu nici eu ce vreau. Doamne sunt asa de confuza. Nu mai suport.”
Shhh, liniste. Sterge, iubeste, iarta si deseneaza-l iar. O sa fie mai frumos acum daca ai grija de el, daca nu, nu va fi decat o prea scumpa opera de arta… Pierduta in muzeul tau din labirintul lui.
,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,……………,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,
“Te pierd.”
Si eu te pierd.
“Uite cum facem, ne pierdem amandoi, si ne prefacem ca ne cautam si apoi ne intoarcem cu fata si ne luam in brate, ne regasim.”
Si daca eu nu mai stiu care mi-e fata? Ce fac?
“Spune-mi ca ma vrei si ca ti-e dor de mine si te voi auzi, si te voi gasi, asa cum numai eu vreau sa te gasesc…”
Bine, dar sa ma saruti. Te rog.
“Promit. promit, neiubitule.”
Si apoi….liniste.
Si o atingere.
Oare ce trebuie sa faci atunci cand iti ramane doar linistea?
Te gandesti la el/ea ca la “o prea scumpa opera de arta”?
Hey, kid! Nu-ti ramane niciodata “doar linistea”! :) Dar fix NICIODATA, in asta viata cel putin…in urmatoarea, inca nu ma pronunt…
Dar da, unii dintre noi sunt mai prapastiosi decat altii…si pot confunda “doar linistea” cu toate celelalte sentimente mai optimist-realiste.
Nichita Stănescu
“De dragoste ”
Ea stă plictisită şi foarte frumoasă
părul ei negru este supărat
mâna ei luminoasă
demult m-a uitat, -
demult s-a uitat şi pe sine
cum atârnă pe ceafa scaunului.
Eu mă înec în lumine
şi scrişnesc în crugul anului.
Îi arăt dinţii din gură,
dar ea ştie că eu nu râd,
dulcea luminii faptură
mie, pe mine mă înfăţişează pe când
ea stă plictisită şi foarte frumoasa
şi eu numai pentru ea trăiesc
în lumea fioroasă
de sub ceresc.
frumos.
ca de obicei