…caut un raspuns in ochii altor oameni, dar nu gasesc decat un zambet amar si atat. Eram o persoana, aveam un nume, dar acum devin o umbra palida, o adiere ce aduce un gand si este uitat cum a trecut, si totul revine in nuanta de gri si negru in care suntem ingropati.
Crescuti si educati cu principii neintelese, le acceptam, ni le insusim ca oricare burete care absoarbe orice lichid, chiar si otrava care intuneca gandirea si te impiedica sa vezi adevarul si poate o lumina.
Caut un strop de afectiune, un semn de viata intr-o lume care moare si nu stie sau e prea ignoranta sa-i pese de propriul destin scris prea devreme si cu litere de durere, destin influentat de masa de oameni care duce un somn de nepasare, necunoastere. Altii se trezesc prea tarziu si ingroziti la vederea propriei realitati se decid sa se arunce in alt somn mai adanc, dar vesnic, unde sunt promise lucruri mai bune.
A venit randul meu sa deschid ochii, dar nu m-am ingrozit, fiindca mereu, in adancul meu, am stiut ca tabloul vietii mele este intunecat, ca nu am scapare, dar am sperat intr-o salvare. Nu a mai venit.
Astazi sunt o umbra, o fantoma a celui care traia. Mai caut raspuns la o intrebare: tu traiesti oare? Daca da, da-mi si mie sa gust din viata ta si poate sufletul meu ii va da o sansa, inca o data, lumii tale, fiindca a gasit speranta, lumina care sa-l ajute sa-si caute fericirea.
**************************
“De ce nu ai mai scris?”
Am murit.
(Razand, se ridica din patul sifonat si fuge pe balcon, se urca pe balustrada foarte sigur pe el si se arunca in gol. Ea, privind in jos, nu zareste nimic. El o priveste din pat, comod, fericit).
“Iar incepem?”
Iar.
Si luandu-i chipul in palme, pleaca, mergand cu mainile in buzunar, cu sufletul lui pe buze, cu umerii umbriti de uitare, cu noaptea umbrela pierduta peste ea, cu ochii intorsi, cu calcaiele tunete. Asa taia aerul mergand spre visele sale. Plecand cu vocea lui cu tot. Si el sopti cu ultimul efort, “mai priveste-ma o data”. Si s-a intors si l-a privit, si el asezat in genunchi, puse capul pe cimentul rece al trotuarului.
Inca si azi mai zace acolo, rugandu-se ca ea sa se intoarca. Inca si azi cand trec pe langa el, il mai lovesc putin. Inca si azi plange acolo, pe trotuarul ala urat, in orasul asta urat, in dorul sau frumos.
“Vino…si iarta-ma…”
Iar incepem?…Am murit…Iar! :-$
huh? I’m quite very much alive, thank you VERY MUCH! :) (citeste post-ul urmator, sa vezi cat de VIU sunt…:D:D:D)
Singuratatea…
Ochiul tau
Priveste inghetat
In ochiul gandului
Neimpartasit…