…si atunci, am deschis ochii.
Vad o lumina, asa cum nu am mai vazut niciodata. O lumina curcubeu, speranta unei lumi noi. O lume a mea. Vad Soarele (sau e doar un bec? tot aia) foarte aproape de mine.
Intai ma sperii si ma trag inapoi, ma intreb ce-i cu mine, plang putin, strang din pumni. Privesc ceea ce mi s-a oferit fara sa fiu intrebat daca vreau, in timp ce duc dorul a ceva ce nu o sa stiu niciodata cum am avut. Apoi ma asez pe iarba asteptandu-mi noul destin. Ma rotesc, urmaresc zborul lui si nu inteleg la ce bun atata…lumina…si curcubeu…si zgomot…si atingeri…sunt curios…
…si acum, deschid totul.
Lacrima incremeneste pe obrazul meu inainte sa cada, inainte de a deveni tarana din tarana nasterii mele. O iau, ma uit mirat la ea, mirat ca un colt nestiut de ochi poate sa fie atat de sincer, sa scoata ceva atat de simplu si totodata… Sunt mirat ca exist, iar existenta mea poate scoate din sine ceva atat de limpede, sincer, frumos. Si o scutur. Sa se transforme in tarana, in pamant…in mine… Si urmaresc Soarele, Pamantul rotindu-i-se in jur. Incep sa invat.
…si acum, deschid ochiii.
Vad creasta, nu mai plang. Deja pot zambi, pot simti, ma pot bucura de noua-mi viata. Cresc si invat sa si ascult. Si aud sunetele curcubeului, sunete fosnite de aer ce-mi trece prin par. Si uit ca am plans, invat ce este acela rasul. Intru in lume…
…si acum, deschid ochii.
Zvacnindu-mi buzele pe ale ei realizez iubirea, atingandu-i coapsele, invat tacerea mai puternica decat orice cuvinte. Atingandu-i trupul gol, cunosc ceva ce depaseste gandirea, acolo, pe iarba, sus, pe creasta. Singuri. Invat mirosul de pe gatu-i iar eu ma ridic si-mi tip speranta acestui fapt ce mi s-a oferit fara sa-l cer. Incep sa accept sa ma bucur. Invat sa simt. Si adorm langa ea, cu zambet, fericit ca am inceput sa cunosc fericirea.
…si apoi…
Noaptea plang iar, descoperind ca moartea ma va lua si pe mine. Plang, cu sange de asta data, pe iarba, pe munte, acolo unde eram noi doi, cu aerul trecandu-mi prin par, plang, lasand lacrimile sa devina ce am fost si ce voi deveni, fara sa le mai admir, in palma mea. Plang, frica fiindu-mi ca nu voi mai atinge niciodata creasta, ca am cunoscut tot ce era de cunoscut! Ma uit iar in jur si vad o fata ce a incercat sa zboare.
Moarta.
Si plang, tarana devenind apa din trupul meu. Si invat caderea, deznadejdea. Creasta, ramane undeva, in spate.
Dupa mult…ma ridic…
Si privesc ce a mai ramas. Ramasesem doar eu. La fel de gol ca la prima raza de lumina ce ma lovise. Ezit. Ma scutur si incep sa urc iar, intai printre pietre catre creasta. In drum, ma impiedic, cad, insa din totul, invat. Intalnesc lumea, oamenii. Unii imi zambesc si ma ajuta, altii ma imping, ma rup, ma sfasie, sange tasnind din mine, lacrimi udand iar tarana. Eu continui sa urc, sa merg, sunt obligat, este prea tarziu sa ma intorc, nu mai pot.
Invat ce este aceea ura, prietenia, simt iar iubirea si prin ea deznadejdea, imi amintesc iar rasul ca mai apoi sa-l pot plange iar. Simt totul, norii mi se par tot timpul altfel, asa ca ma opresc des, ii privesc; in ei ma regasesc, in ei este viata, diferita, neagra sau curcurcubeu, albastra sau alba. Asa ca merg uitandu-ma in dreapta si in stanga, jos, cateodata alergand, cateodata, abia tarat. Privesc si in sus, acolo se afla raspunsul.
Si ajung iarasi pe creasta. Acum, batran, obosit, albit. Ma intind, incet, cu ochiii inchisi, pe iarba. Miros parfumul de flori, pentru ultima oara. Simt vantul pentru ultima oara. Aud curcubeul, palid, pentru ultima data. Si deschid ochiii…
Soarele, aproape, ma privea. In dreapta, era ea, la fel de tanara, zambind. Intinse mana si o lua pe a mea, lipindu-si-o lin de piept. O lacrima-mi cade, muta, dar nu regret nimic. O iau in palma-mi batrana, si minunez cum un colt de ochi, uitat si nestiut de lume, poate scoate din sine ceva atat de simplu si totodata minunat. Apoi ii inchid, pentru ultima oara.
Odata, m-am nascut.
Reciclarea sufletului ma cam sperie.