…asa ca ne-am adunat noi in gara, pe la un 6:50, la coloane. Noi insemnand io si Catalina, intrucat domnul Victor si domnul Alex au zacut atat de mult pe veceurile proprii incat au ajuns la 7:30, ora de plecare a trenului de altfel.

Le-am luat deci bilete intregi – 27,5 lei pana la Busteni, fuck THAT! (zisera ei, cand mi-au dat banii…:D)

Evident, in vagon am nimerit langa doi manelisti, insa macar erau manelisti “de Brasov”, deci ceva mai stilati. Zic “evident” deoarece se pare ca sunt blestemat sa am noroc tot timpul de astfel de oameni, dar, deh…

Pe tren, am bagat niste mancare, iaurt, trebi de-astea (vezi foto), luand de la Victor`n`Alex`n`Cata, intrucat vita de mine a uitat tot bagajul nutritiv in frigider, ocupat fiind sa-mi incarc rucsacul cu chitara, caiete de cantece, 2 pelerine (cu una am invelit chitara, spre stupoarea lui Victor, acesta dorind-o pentru sine…), am injurat nitel vremea de afara si ovationam fericiti si cu speranta fiecare raza de soare care se mai strecura din an in Paste printre nori.

Cerul prin Busteni era destul de o.k., asa ca am decis sa ne bagam la o Valea Alba (1A) sau, daca incepe sa ploua brusc, sa o cotim pe Valea Cerbului. Asa ca plini de voie buna si speranta am pornit spre primul magazin, Cata a-si lua ZAHAR si noi restul alte chestii inutile gen APA sau niste ciocolata (face energie, cica…desi cred ca-i efectul Placebo…).

In fata magazinului am dat nas in nas cu Maria, o prietena veche de tot (gen 8 ani…) care sta acum in Anglia dupa ce ani de-a randul s-a preumblat prin Norvegia, SUA, Noua Zeelanda and so on. Tipa cu alpinism, scufundari, catarari, de astea, absolut normale…:D). Venise sa faca o zi Valea Costilei impreuna cu un prieten, dar s-au oferit sa merem impreuna pana la intrarea in Valea Alba, sa ne arate o scurtatura.

Drept pentru care, cu acest ajutor foarte binevenit am pornit noi voiosi pe Strada Valea Alba, plini de incredere…….. Care incredere a inceput sa se sfarame dupa vreo 40 de minute de urcat prin padure, timp in care Catalina gafaia si statea sa cada, in timp ce Alex sprijinea cu stoicism un bat de ski, uitandu-se trist si injurand printre dinti vremea care tinea din parti cu noi.

Dupa cam o ora, Alex`n`Cata au cam cedat drept pentru care am decis ca Valea Alba nu prea este de noi, acesti oameni bucuresteniti si fara conditie fizica. Cu parere de rau am zis adios Mariei si ne inturnaram din drum, cu gandul de a deveni pantofari si a merge doar pana la Diham, sa bem o bere, cantam la chitara si eventual sa ne intoarcem in aceeasi zi.

Evident, acest lucru nu s-a intamplat, ca de nu s-ar fi intamplat ceva, nu s-ar fi povestit.

Dupa ce am iesit din padure, evident ca pentru a ne face in ciuda a iesit soarele, asa ca am decis de comun acord sa bagam forja, sa cotim stanga si sa merem pana la urma pana la Omu, insa pe Valea Cerbului. Vale cunoscuta ca fiind foarte lunga, insa mai putin dificila decat Alba, si mult mai putin dificila decat, sa zicem, Scoruselor sau Galbinelelor cu care este paralela.

Asa ca al nostru grup format din doar patru persoane, dar foarte bine organizate, incepe a urca prin padure, voiniceste (not) spre cel de-al treilea cel mai inalt varf din Romania. Vremea promitea sa tina cu noi, ploaia se oprise, cerul chiar lasa si loc de senin asa ca am si prins niste fotografii destul de misto cu niste creste.

Am iesit din padure, am intra pe stanci, in fata se vedea ceata care umplea valea, aer curat, rece, stanci, libertate, munte si injuraturile Catalinei care cresteau in intensitate. Majoritatea la adresa mea, desi eu nu vad ce vina aveam…ma rog…:D

Dupa vreo 2 ore si ceva de mers, cu mici popasuri (dar cam dese pentru gustul meu), rontait niste ciocolata cu Rom si admirat peisajul din ce in ce mai incetzosat, am inceput sa urcam pieptis, inspre o vasta turma de mioare autohtone, cu lana deasa si privire bleaga. Oile, superbe! Problema noastra erau cainii atasati invariabil turmelor de oi. Autohtone. Multe, insemnate si cu privire bleaga si lana deasa, dupa cum ziceam.

Am strans grupul si am continuat sa urcam, eu m-am inarmat cu o piatra, am bagat-o intre noi pe Cata (cica protectie, desi ciobanestii ne-ar fi facut praf oricum daca nu le placea ceva la noi) si am inceput sa inaintam.

Evident, doi dintre pacifistii caini ne-au simtit inca de la cateva sute de metri, au inceput a latra isteric, ceea ce nu prea ne impresiona (in ciuda ecoului). Ce ne-a impresionat si miscat cu adevarat a fost cand au inceput sa se si deplaseze catre noi, pana cand au ajuns la doar vreo 10 metri. Nu prea mergea cu “cutzu-cutzu”, sau cu “shezi, roll over! play dead”, pf… Asa ca am deviat de pe traseu, am inceput sa ne cataram pe niste roci, in speranta ca agilitatea noastra ii va impresiona. Oricum, fundul meu era la bataie, fiind ultimul din grup, dammit.

Cei doi caini s-au potolit in cele din urma, in urma strigatelor si injuraturilor unui cioban mioritic – “jigodiile dracu`, treceti inapoi, fu*u-va muma-n c*r de caini!”. De-astea, picante rau…:D

Dupa inca 10 minute de urcat, am decis ca este timpul sa ne potolim bataile inimii acoperiti de o stanca, sa mancam ceva si sa continuam cele inca 2-3 ore de urcus. Ploua deja puternic, nu mai era placut, si vedeam cum ne napadeste ceatza din toate partile. La acea stanca, avea sa-mi marturiseasca ulterior Catalina, a si clacat total, dorindu-si sa se intoarca sau sa moara, decat sa mai urce.

Am mancat ceva, timp in care cei doi caini care in trecut ne latrau, acum se invarteau in jurul nostru, sperand si ei la un coltz de ceva. Ma rog, eu personal nu le dadui nimic. Ce pana mea, abia ne latrasera fioros…tztz…sa se-nvete minte (simt aici un mare “huoooo” din partea ta, hahaha! :D )

Ne-am schimbat toti tricourile si hainele deja ude de pe noi, ne-am pus caciuli pe cap (Victor chiar si treaba aia neagra gen cagula de acoperit moaca, anti-vant…o inventie misto…) si am pornit, nitel deznadajduiti la drum.

Dupa vreo 30 de minute, am ramas in spate cu Catalina, care dadea semne de “mai bine ma SINUCID decat sa mai fac un pas”, in timp ce Alex cu Victor o luara in fata, nitel mai sprinteni.

S-a lasat ceata rece si umezeala,ploaie marunta, enervanta, era frig (undeva pe la -5 grade), mergeam poticnit, nu vedeam mare lucru pe langa noi si cand ne lovea o pala de vant, de-alea…placute, asa…mirific. Urcam deja pieptis, incercand sa tinem marcajul apoi am intrat pe zig-zag-urile “de final”, care de fapt erau storcatoare de toate fortele din om, mai ales la nivel psihic. Drum care pe vreme buna nu ar fi fost atat de dificil, acum ne obliga sa ne oprim la fiecare 50 de metri, sa ne adapostim putin de vant si sa ne incurajam reciproc.

Eu cel putin visam la o ciorba de vacuta calda, cartofi prajiti si o camera cozy si linistita, cu o soba fierbinte de care sa ma lipesc si sa fac sex cu ea. Cu soba that is. Si nu, nu-s sobefil…

Drumul acela a fost de-a dreptul infernal, te seca de forte, mai ales ca aveai senzatia ca “mai e nitel”, si de fapt, cand se mai ducea putin ceata si vedeai cat de mult mai ai de mers pe ploaia si frigul ala, te apuca disperarea. Faceam tot posibilul sa incurajez fata dar primul care pica vitejeste era chiar subsemnatul.

Dupa vreo ora care a parut o vesnicie, am intrat pe un drum cunoscut de mine din drumetiile trecute pe Valea Cerbului (am coborat de cateva ori pe acolo, spre Busteni), am ajuns pe platou unde, prin ceata, am vazut centrul meteo de la Omu.

Era ceata rau, asa ca am bajbait intrarea, am ratat de vreo 2 ori, pana cand am nimerit. Am tras-o in poza pe Cata intr-o pozitie care spune multe, apoi am intrat la caldura.

Inautru, la caldurica si injurand, ne asteptau Alex si Victor praf dar cu doua mari ciorbe in fata. Cabana plina ochi, oameni care ne-au scrutat prieteneste cand am intrat, si pentru cateva minute, am simtit iarasi satisfactia inegalabila de a ajunge intre oameni pe care nu i-am vazut niciodata dar pe care ii simteam aproape de suflet.

Stateau in spatiul stramt, la mese, povesteau, radeau, fiecare cu bocanci si polaruri, parazapezi sau caciuli. Cei doi duo fura super faini (merci baieti) si ne-au luat camere – mie si Catalinei la prici, unde era soba (nu, n-am facut sex cu soba…doar am imbratisat-o pasional…) si ei si-au luat la o camera de sus, care nu avea caldura. Alex si Victor aveau saci de dormit, eu, cretin, am uitat si sacii acasa. (a se nota – NU mergeti pe munte cu mine! :D)

Am mancat cu totii la masa, mi-am luat o ciorba (mi s-a parut geniala prin simplul fapt ca era FIERBINTE!) si o portie de cabanosi cu piure. Ulterior am facut schimb cu Catalina, intrucat ea-si luase ceva cu usturoi, ea fiind vampir and all that nu putea manca asa ceva…dammit. :D (u owe me one! :) )

Imediat dupa mancare, am mers fiecare la somn. Cica. Am stat intins, in stramtul prici (vreo 30 de paturi supraetajate), ca sardelele, si am vorbit cu Catalina gen 2 ore, apoi am decis ca daca tot nu dormim, sa bem niste vin fiert si sa cantam la chitara.

Mi-a luat gen 10 minute pana am reusit sa scot chitara de acolo, se facuse deja bezna afara, cautam cu disperare lanterna si mobilele, sa o sun pe maica-mea sa-i explic ca-s intreg, alea-alea.

Am intrat in sala de mese, unde era ocupat absolut tot spatiul, pe jos si la mese, n-am reusit decat intr-un coltz indepartat sa ne punem pe jos. Mai exact, pe al meu polar.

Ne-am luat un vin fiert (cam de kkt, prea dulce), si am inceput sa zdrangan la chitara. Moment in care a venit cabaniera la mine, CRIZATA, ca “nu stiti ca aici nu se canta la chitara”?!?! Eu – Huh? ce? poftim? scuzati? “Da, aici nu se canta!” – Pai de ce? care-i faza?! “Regulile cabanei! daca vreti, cantati afara!” (si-mi arata, crezand ca a facut o gluma FOAAARTE buna, viforul de afara…). Moment in care, evident, ma enervez dar o las in plata lui Iisus, sa moara rastignita…

Oricum, este PRIMA cabana din Romania unde este INTERZIS sa canti la chitara. Asa ca zac, catranit, pe jos, mai vorbim nitel si decidem a mere la culcare. Lui Alex ii era destul de rau, pe Cata o durea spatele iar Victorash injura in continuare zig-zag-urile de final.

Ne-am bagat in paturi, deja era plin la priciuri si dupa ce am mai facut nitel misto, pe intuneric, cu necunoscutii de acolo, am mai ras cateva minute, subsemnatul a incercat sa adoarma. Ceea ce, evident, nu s-a intamplat decat maxim 2 ore, intrucat auzeam toate sforaiturile si io-s maniac sa fie liniste cand dorm… In schimb, fata din stanga mea dormea dusa, imi venea sa o ucid.

A doua zi – Omu-Babele-Caraiman-Jepii Mici-Busteni, in postul urmator. Mai sus, inca cateva poze despre drumul de pana aici – mai pe seara insa. Traiasca Nikon-ul meu, care a supravietuit cu stoicism ploii si vremii deloc favorabile. :)