Dupa mai bine de un an, Sepultura vor concerta pentru a treia oara in Romania, pe 7 februarie 2009.

Nu stiu daca o sa merg, nu prea ma pasioneaza noul solist, tre’ sa ascult noul album si dupa aia mai vad. Insa o sa ma bag la Kreator, nitel dat din cap nu strica niciodata. :D

See u there, kids!

Ieri furam la o cina deloc romantica la un restaurant deloc romantic, ideea nefiind a mea, evident, eu fiind un romantic incurabil si un om, in rest, incredibil de extraordinar. Restaurantul pe numele sau DRACULA. Care este situat la 10 minute de Unirea, mergand pe partea dreapta a Dambovitei, paralel cu parcul Izvor. Pe acolo pe undeva…

Am apasat pe clanta, am impins in usa, nimic. Am mai impins, tras, nimic. Dupa care am realizat ca tre’ sa trag de o mica sfoara care declansa un mic clopot dinauntru. Sa para spooky, buhuhuuuuuuuu.

Ne raspunde o tipa grasunie, asa, simpatica de felu` ei, raraita si imbracata in rosu. Voia sa fie si ea nitel spooky. Ne-a intrebat in ce camera vrem sa mergem – camera vanatorii, camera de tortura, bla-bla…i-am zis ca vreau la camera de nefumatori. Zdrang.

Eram doar noi doi in tot restaurantul. Si chelnerii. Tacere. Dar nu prea mormantala, ci doar amuzanta, asa… Abia dupa ce am terminat de mancat au dat drumul la muzica, care era misto actually. Pe pereti, niste halebarde, scuturi, capete, bla-bla, dar erau ATAT de perfect aranjate incat nu erau…hmm…scary, cum s-ar fi vrut.

Si am dat un ochi pe meniuri. Si apoi am fost nevoit si al doilea ochi. O berica, la 0,33 – 10 lei. O ciorba, 13 lei. Cea mai ieftina hrana, ceva gen sarmale cu mamaliga – 30 de lei. Muaaaaa, sa MOOOOORI TU!!!!!

Drept pentru care mi-am luat o chestie surpriza, adica nu stiam ce urma sa contina. Si era un fel de carne – snitel modelat in forma de sobolan. Inauntru cu un sos rosu. Destul de scarbos dar l-am taiat si mancat ca…pana mea. A, cu cartofi prajiti. Si o tuica apoasa in valoare de 10 lei. Pardon, COSTA 10 lei. Valoarea era undeva la 50 de bani ca era apoasa rau.

Veneau chelnerii tot timpul la noi, politicosi, sa ne intrebe daca mai vrem ceva…sange…? sa ne odihnim? Au niste cosciuge jos… Mua, erau penibili, dar…asta este.

Apoi ne-am invartit nitel prin restaurant, la fel, totul PERFECT pus la punct dar atat de perfect incat era deranjant. Nu era natural…Se voia un local spooky dar…pf.

Asa ca am plecat de acolo satui ce-i drept, fara ceva mai multi bani in buzunar si nu cred ca o sa mai vin.

Ca plusuri – Serviciile chelnerilor…mancarea buna (dar nu fantastica).

Ca minusuri - Designul patetic al barului (care se dorea scary), preturile MULT prea mari, lipsa muzicii, restaurantul total gol in afara de noi, kitchos.

So… uitati-va si pe site. Aveti link mai sus.

Odata, m-am si nascut. Un tipat, o lumina, umbre, durere, dorinta. Nu mai stiu insa nimic despre acestea. Ajungeam sa le realizez abia mult mai tarziu, din carti, din filme, din acel `bun-simt` pe care noi, ca fiinte umane, il avem. Apoi, cred ca am simtit prima atingere, a mamei, prima imbratisare, primul semn al iubirii. Primele lacrimi, poate nu ale mele, nu voi stii niciodata, m-au atins pe obraji, candva. Tu mai stii? Sau…

M-am gandit tot timpul la primele lucruri care m-au diferentiat, care m-au facut sa fiu ALT nou-nascut, ceva mai special, identificabil, un inceput mic-mic de personalitate instinctuala. Stiu de exemplu ca intr-un salon plin de bebelusi, eu tzipam cel mai tare! Au trebuit sa ma mute undeva, in alta incapere, poate alba, sa ma izoleze, sa-i las pe ceilalti de-o seama cu mine sa doarma.

Apoi, am inceput sa cresc, cu dorinta de a explora lumea noua, care imi era oferita. Credeam cu tarie ca sunt nemuritor, nu stiam de existenta mortii! Stiu ca a existat o perioada…acum, stiu ca vei rade! in care stateam noaptea si imi calculam eu in mintea mea, cam cate gloante de-acelea, mici-micute ar trebui sa se traga in mine, pentru a muri! Eram cel mai mare, mult mai mare decat cativa milimetri, ascutiti…prea mare ca sa ma gandesc la moarte. Nici acum nu ma gandesc. Acum, sunt prea mic.

Tot descoperind, am gasit si moartea. Moarte, intr-o cana de ceai. Era o cana de ceai, de undeva, de la tara, o cana de ceai pe care persoana trecuta nu a mai apucat sa o bea. Ramasese acolo, infipta pe noptiera, jumatate golita, grea. Atat mai apucase sa bea. Apoi…Si eu aveam vreo 5-6 ani, ma uitam la cana aceea de ceai si cu mintea mea de atunci, ma intrebam de cate ori bause pana atunci ceai din acea cana si daca ea se gandise ca tot acolo-si va gasi si sfarsitul. Oare se gandise ca acea inghititura avea sa fie si ultima? Daca ar fi apucat sa-l bea pe tot, nu mi-ash mai fi amintit acest lucru, ar fi fost o moarte banala, o prima moarte. Probabil as fi uitat ca a fost prima MEA moarte. Asa insa, a fost o moarte in ceai.

Apoi, pe ulita satului am auzit oameni, un intreg card de persoane imbracate ciudat in negru, plangand. M-am uitat la ei de la distanta si mi-am dat seama ca ceva este foarte trist cand un om moare. Mai ales daca moare in ceai. Stiu ca mi-am zis atunci, sa nu mai las pe nimeni sa bea ceai, niciodata! Intre ei, purtat pe brate, o cutie maro. Desi nimeni nu-mi spusese, stiam ca acolo se afla ea, prima mea. Tu..care a fost prima ta moarte? Lasa…nu-mi spune! Vreau sa-ti mai zic eu ceva…tot timpul am vorbit mult, toata viata mea!

Si am continuat sa cresc..usor-usor, am devenit curios..imi doream sa cresc cat mai repede, sa intru in randul lumii! Treceam aproape saptamanal pe sub cutiile postale de la mine din bloc, dorindu-mi sa ajung sa ating cat mai repede cu capul metalul de acolo! O puneam pe mama sa ma masoare la tocul usii, la fel, foarte foarte des, si eram fericit cand vedeam ca am mai crescut!

Ce ciudat…cred ca toti cei pe care i-am cunoscut si au atins o anumita varsta, isi doresc, din contra, sa scada..sa se masoare iar, cu naivitate, dupa metalul de sub cutiile postale..

Si pe masura ce anii treceau, am inceput sa-mi doresc sa cunosc, am inceput sa citesc, sa ma uit la televizor, sa intreb. Insa, ma durea sa aflu cum cu varsta, nu devii mai fericit, mai liber, ci din contra. Te apropii de un final unde…ciudat…mi se parea ciudat..unde nimeni nu stie ce te asteapta. Eram obisnuit ca cineva sau ceva sa-mi ofere aproape toate raspunsurile si…aici…nimeni nu stia ce sa-mi zica..

Eu, religia, nu am cunoscut-o niciodata si nu am crezut-o niciodata. Acum cred ca este normal, desi nu lipsit de lasitate, sa imi doresc sa nu fi fost asa. Cine stie…poate este adevarat, poate unii ajung in Iad, adica cei ca mine, si altii, intr-un loc luminos, frumos, undeva, in Cer. Insa…acum, este prea tarziu sa fac pace cu…oricine o fi, daca o fi, acolo, sus.

Restul…cred ca nu mai conteaza. Devine atat de banal! Doar cand esti naiv si omori gaze, fara sa stii de fapt ce le faci, ce le curmi, doar in fata primei tale morti, doar in momentele in care te crezi Super-Man, doar in momentele in care te avanti inconstient in cele mai periculoase locuri, nu pentru ca ai fi curajos, ci pentru ca nu stii ce ti s-ar putea intampla, doar clipele in care incepi sa intelegi cum se va termina totul, doar acestea cred ca sunt altele, cu adevarat. Apoi..totul se banalizeaza. Cresti..intri in viata..totul se complica. Totul, devine prea uman, prea putin naiv. Asa ca ma voi opri aici.

Acum, voi bea din aceasta cana jumatate goala si ma voi intoarce spre perete. Maine, poate nu voi mai fii, sper ca aceste randuri sa nu fi fost prea triste, dar sigur sunt pline de dorinta. De dorinta, de a imi masura inaltimea, sub o cutie postala, din fier, iarasi, si iarasi, si iarasi.

La multi ani, voua, ce priviti, uimiti, cum cineva indrazneste sa isi bea ceaiul si totodata sa zambeasca a sperante.

“Am placerea de a va anunta ca dupa indelungate eforturi s-a nascut primul bebelus in cadrul Maternitatii Regina Maria, un baiat cu numele de Sasa Matei, 3,150 kg, 51cm. Acest fapt dovedeste inca o data ca materniatatea este perfect functionala“.

Am incheiat citatul. Deci e pe bune. Comunicat pentru a fi publicat in presa.

(thanx Blondo – as pune link catre blog-ul tau dar……. hahahahahaaaaaaaaaaaa)