Category Archives: creatie

In continuare…

…sunt tot o virgula. Pe bune. Tot merg, tot rad, tot mananc, tot ma lovesc…tot cad…si ma ridic.

Nu am devenit punct. Mi-e prea….teama…cred. Punctul este prea … final…in timp ce punct si virgula prea…dificil de…intretinut. Nu, nu, sunt prea multe variabile si prea multi factori de luat in seama daca esti punct si virgula.

Acum pe bune, nu ti se pare ca cei care pun punct si virgula o fac mai mult dintr-un…snobism…intelectual, decat din necesitate?!?

Asa ca raman virgula, sa ma caute oamenii pe Internet…da, da…nici nu stii cat de des se cauta “rolul virgulei in propozitie”. Hmmm…dar ca sa ai un ROL, trebuie sa ai si o propozitie in care sa te plasezi, nu? Si odata propozitia, trebuie sa si cunosti ce trebuie sa desparti…in ce fel…unde…
…si mai este si problema construirii virgulei din penita, din stilou…
sau simplu, dintr-o tastatura.
Estetica, toti uitam asta, din pacate.

Virgula, pe vechile papirusuri, era estetica.

Oare…m-am nascut printr-un semn de exclamare? Presupun ca da, toti ne nastem asa…insa si semnul de exclamare e cu “du-te vino”…e exclamare de placere…de durere…de regret…de dorinta…Eu cred ca m-am nascut din toate.

Trebuia sa fiu o virgula fata, dar m-am nascut o virgula baiat. Mare chestie. Ce sa spun virgula se putea si mai rau virgula dar asta a fost sa fie punct

Si acum, dupa ce am decis ca voi ramane tot la statutul meu invirtocosit de virgula, ma trag nitel de coada-mi proprie si incerc sa ma indrept.
Evident, daca m-as indrepta as deveni un simplu bat…si eu nu vreau asta. Nu as avea personalitate si eu sunt dependent de personalitate.

Asa ca ma strecor din nou intr-o fraza si sper sa fie una care sa contina cuvintele “verde”, “zambet” “viata” “traire” “intens” si “sincer”.

CLASA I – Copii! Formati o fraza cu aceste cuvinte.
“Trairea este intensa atunci cand zambesti zincer (,) iar viata devine aproape imediat de-un verde proaspat si curat!”.

Bravo!! Nota 10, Gigel. Stai jos!

Ai vazut ce bine m-am strecurat?
Lasa streangul la o parte! Aia-i din alta povestire!!!
Iti multumesc,
a ta “,”

As pune de-o rima (isi spuse el)

As pune de-o rima sublima, poate usor pagana dar plina de intelesuri – stersul sa nu mai fie, sa iasa din cutie fiecare sentiment perfect – chiar de-i usor abject.
As pune de-un joc – intr-un loc – sa sarim pe-un toc de plai pe-o gura de rai prinsi de mana impreuna sa ne iubim si sa simtim flori de matraguna.
As pune de-un stat, intr-un stramt hamac sa ne rotim si cerul sa fie senin in ‘cea luna de vara de dimineata pana pe seara, sa vorbim si sa ne hlizim pana adormim.
As pune de-o sinceritate catre toate si sa dam din coate sa dam roade, scuturi sa cada, spadele sa nu mai roada in carne vie si moarta, lancile prabusite ragusite sa faca loc florilor de-abia imbobocite.

As pune deci de-o rima stupida. Una usor insipida si fara sensuri pentru mine si nici pentru tine. Un mic delir de dupa-amiaza ca tu sa stai treaza si sa zambesti usor, sprijinita de speteaza.

Vrei sa-ti spun o frumoasa poveste, ce are-a-ti aduce o veste? Sau sa-ti cant incet o balada sa adormi fara zgomot si sfada? Tu ce ai vrea, suflet ca o nuia, ce vantul nu frange dar are puterea de-a plange?

Doi

Stateai intinsa-n patul deranjat si cu piciorul drept miscai melancolic cuta stramba dintre mine si tine. Eu eram mai departe putin, meticulos urmaream umbre.
Pe tavanul alb si gol al incaperii albe si goale doua molii leneveau moale pe o haina lasata pe scaunul din cale.

Si cand ma ridicai incet ceva m-a prins. “Hai sa te iubesc”.

Si ecoul suna tare printre moliile ce moale mestecau agale din haina lasata in cale.

“Sa ma iubesti? Pai tu ma platesti! Deci n-ai cum sa zici asa…”

“Ba da. Uite, iti mai dau 10 lei sa-mi atingi cu buzele sanii cei goi si sa simt fiori pe coapsele-mi moi si apoi, fiind noi doi doar unul, sa-mi zici ‘iubita mea, ce-as vrea buza-ti de sus sa fie langa a mea…’”.

Cuvintele cazura fix pe cuta si ea se indrepta sub a lor greutate muta. Moliile molfaiau linistite.

“Bine. 15 lei si-o sa simti lei pe sanii tai si buza ta va fi a mea!”

Dura putin mai mult ca de-obicei.

Moliile terminara odata cu ei, apoi zburara. In camera erau doi. Stateau goi si admirau cum pluteau.

subDialog

In spatele unei figuri perfecte se ascunde tot timpul un plan machiavelic. Plan in plan din spatele unui alt plan…rampe de scapare…ganduri negre sau gri…nesigurante si dorinte mascate.
“E, pe bune? Chiar asa e?”
Normal. Si stii ce-i misto? Faptul ca pe masura ce avansezi in varsta si implicit castigi experienta…incepi sa devii din ce in ce mai bun la a fi… subversiv. Iti vine aproape natural sa ai tot timpul cutitul la spatele viitoarei tale victime atat de putin banuitoare.
“Hmmm…pai…n-ar trebui ca…odata cu varsta…cu experienta…sa devii mai drept, mai cinstit, mai bun…mai sincer?”
O, ba da! Asa ar trebui! Dar prea rar se intampla…e atat de tentant sa iti folosesti experienta cumulata pentru a te ascunde, pentru a spune jumatati de adevaruri, pentru a nu clipi cand zambesti fals. Si oamenii…nu-i asa? sunt slabi. Foarte slabi.
“Aha. Si tu…tu asa esti?”

Bineinteles! De ce crezi ca-ti zic astea, m? :)

Prima mea pictura – licitati va rog! :))

Nu credeam ca pictura poate sa fie ATAT de FUN! Adica…mmmm…presupuneam ca-i destul de plictisitor, dai cu pensula, imbini culori, bla-bla…frumos dar plictisitor.
De fapt, seamana f. mult cu MUZICA. Cu…ceea ce cant eu la chitara, cu a COMPUNE o melodie.
Da, poti sa pictezi ca MINE, adicatelea putine culori/imbinari de culori/accente/umbre, la fel cum poti sa canti o melodie relativ corect dar…simplu. O simpla bataie, aceleasi acorduri repetitive, voce liniara si previzibila. SAU poti sa desenezi complex, la fel cum poti sa si interpretezi o melodie cu mai multe artificii de voce/flajolete/pick-ups etc.
Oricum, pentru o prima pictura…din ce mi s-a spus…nu e CHIAR rau. :D

Asa! Supun la licitatie prima mea pictura! Cine da, cat da? :D
………………….
(later edit) – am primit o oferta de 50 de lei! Hihi :)) Ce ma amuzai… (evident, am refuzat…nu-mi place sa “pacalesc” oameni, dar merci oricum! :) )

Descopera-ti culorile

- Ce colorata esti azi!…
- Ti se pare? Am un simplu gri pe mine…
- Nu ma refeream la haine! Nu te mai ascunde sub atatea…culori! Luminoaso!
………………………..
- Si ce frumoasa esti azi…
- Nici macar nu m-am machiat. Am si cearcane, nu am dormit deloc…ma simt obosita!…
- Ai chip luminos. Dezbraca-l de umbrele puse de tine insati si zambeste-le cand dispar dupa coltul ala! Si esti frumoasa… (zicand asta, ii puse incet mana pe inima)
……………………….
- Si esti si foarte vie si zglobie!
- (deja razand) Cred ca tu vrei sa ma flatezi…nu vezi ca zac de cand ne-am vazut pe un scaun si de-abia gesticulez?
- Uite-te la talpa piciorului tau! Cat nisip a calcat? Cate pietre? Cate drumuri? Te-ai gandit ca fiecare rid colorat de pe corpul tau luminos inseamna un drum, o cale, o viata, un om, o aventura? Da…esti vie…
- Daca o iei asa…da…sunt vie!
……………………..
- Hai, mergem?

Ascunsa pe sub culori se ridica incet-incet de pe scaun. Isi lua bastonul, se infasura mai bine si-l lua de brat.
Cei doi batranei se departara usor-usor de locul lor.
In urma, o noua aventura, o veche iubire, multe culori si simpla frumusete.

E.A.Poe – Corbul

Este…uau!

“Stînd, cîndva, la miez de noapte, istovit, furat de şoapte
Din oracole ceţoase, cărţi cu tîlc tulburător,
Piroteam, uitînd de toate, cînd deodată-aud cum bate,
Cineva părea că bate – bate-n uşa mea uşor.
,,E vreun trecător – gîndit-am – şi-a bătut întîmplător.
Doar atît, un trecător.”

O, mai pot uita vreodată ? Vînt, decembrie cu zloată,
Jaru-agoniza, c-un straniu dans de umbre pe covor,
Beznele-mi dădeau tîrcoale – şi niciunde-n cărţi vreo cale
Să-mi aline greaua jale – jalea grea pentru Lenore –
Fata fără-asemuire – îngerii îi spun Lenore –
Nume-n lume trecător.

În perdele învinse roşul veşted de mătase
Cu-o foşnire de nelinişti, ca-ntr-un spasm chinuitor;
Şi-mi spuneam, să nu mai geamă inima zvîcnind de teamă:
,,E vreun om care mă cheamă, vrînd să afle-un ajutor –
Rătăcit prin frig şi noapte vrea să ceară-un ajutor –
Nu-i decît un trecător.”

Astfel liniştindu-mi gîndul şi de spaime dezlegîndu-l
,,Domnule – am spus – sau doamnă, cer iertare, vă implor;
Podidit de oboseală eu dormeam, fără-ndoială,
Şi-aţi bătut prea cu sfială, prea sfios, prea temător;
Am crezut că-i doar părere!” Şi-am deschis, netemător,
Beznă, nici un trecător.

Şi-am rămas în prag o vreme, inima simţind cum geme,
Năluciri vedeam, cum nimeni n-a avut, vreun muritor;
Noapte numai, nesfîrşită, bezna-n sinea-i adîncită,
Şi o vorbă, doar şoptită, ce-am şoptit-o eu: „Lenore!”
Doar ecou-adînc al beznei mi-a răspuns şoptit: ,,Lenore!”
Doar ecoul trecător.

Întorcîndu-mă-n odaie, tîmplele-mi ardeau văpaie,
Şi-auzii din nou bătaia, parcă mai stăruitor.
,,La fereastră este, poate, vreun drumeţ strein ce bate…
Nu ştiu, semnele-s ciudate, vreau să aflu tîlcul lor.
Vreau, de sînt în beznă taine, să descopăr tîlcul lor!”
Vînt şi nici un trecător.

Geamul l-am deschis o clipă şi, c-un foşnet grav de-aripă,
a intrat un Corb, străvechiul timpului stăpînitor.
N-a-ncercat vreo plecăciune de salut sau sfiiciune,
Ci făptura-i de tăciune şi-a oprit, solemn, din zbor,
Chiar pe bustul albei Palas – ca un Domn stăpînitor,
Sus, pe bust, se-opri din zbor.

Printre negurile-mi dese, parcă-un zîmbet mi-adusese,
Cum privea, umflat în pene, ţanţoş şi încrezător.
Şi-am vorbit: ,,Ţi-e creasta cheală, totuşi intri cu-ndrăzneală,
Corb bătrîn, strigoi de smoală dintr-al nopţii-adînc sobor!
Care ţi-e regalul nume dat de-al Iadului sobor?”
Spuse Corbul: ,,Nevermore!”

Mult m-am minunat, fireşte, auzindu-l cum rosteşte
Chiar şi-o vorbă fără noimă, croncănită-ntîmplător;
Însă nu ştiu om pe lume să primească-n casă-anume
Pasăre ce-şi spune-un nume – sus, pe bust, oprită-n zbor –
Pasăre, de nu stafie, stînd pe-un bust strălucitor-
Corb ce-şi spune: ,,Nevermore”.

Dar, în neagra-i sihăstrie, alta nu părea că ştie,
Sufletul şi-l îmbrăcase c-un cuvînt sfîşietor.
Mult rămase, ca o stană.n-a mişcat nici fulg, nici pană,
Pînă-am spus: ,,S-au dus, în goană, mulţi prieteni, mulţi, ca-n zbor –
Va pleca şi el, ca mîine, cum s-a dus Nădejdea-n zbor”.
Spuse Corbul: ,,Nevermore”.

Uluit s-aud că-ncearcă vorbă cugetată parcă,
M-am gîndit: ,,E-o vorbă numai, de-altele-i neştiutor.
L-a-nvăţat vreun om, pe care Marile Dezastre-amare
L-au purtat fără-ncetare cu-ăst refren chinuitor –
Bocetul Nădejdii-nfrînte i-a ritmat, chinuitor,
Doar cuvîntul: «Nevermore»”.

Corbul răscolindu-mi, însă, desnădejdea-n suflet strînsă,
Jilţul mi l-am tras alături, lîngă bustul sclipitor;
Gînduri rînduiam, şi vise, doruri, şi nădejdi ucise,
Lîngă vorba ce-o rostise Corbul nopţii, cobitor –
Cioclu chel, spectral, sinistru, bădăran şi cobitor –
Vorba Never – Nevermore.

Nemişcat, învins de frică, însă negrăind nimică,
Îl priveam cum mă fixează, pînă-n gînd străbătător,
Şi simţeam iar îndoiala, mîngîiat de căptuşeala
Jilţului, pe care pala rază-l lumina uşor –
Dar pe care niciodată nu-l va mîngîia, uşor,
Ea, pierduta mea Lenore.

Şi-am simţit deodată-o boare, din căţui aromitoare,
Nevăzuţi pluteau, c-un clinchet, paşi de înger pe covor;
,,Ţie, ca să nu mai sîngeri, îţi trimite Domnul îngeri” –
Eu mi-am spus – ,,să uiţi de plîngeri, şi de dusa ta Lenore.
Bea licoarea de uitare, uită gîndul la Lenore !”
Spuse Corbul : ,,Nevermore”.

,,Tu, profet cu neagră pană, vraci, oracol, sau satană,
Sol al Beznei sau Gheenei, dacă eşti iscoditor,
În noroasa mea ruină, lîngă-un ţărm fără lumină,
Unde spaima e regină – spune-mi, spune-mi te implor,
Este-n Galaad – găsi-voi un balsam alinător?”
Spuse Corbul: ,,Nevermore”.

,,Tu, profet cu neagră pană, vraci, oracol, sau satană,
Spune-mi, pe tăria bolţii şi pe Domnul iertător,
Sufletu-ntîlni-va oare, în Edenul plin de floare,
Cea mai pură-ntre fecioare – îngerii îi spun Lenore –
Fata căreia şi-n ceruri îngeri îi spun Lenore?”
Spuse Corbul: ,,Nevermore”.

,,Fie-ţi blestemat cuvîntul! Piei, cu beznele şi vîntul,
Piei în beznă şi furtună, sau pe ţărmul Nopţii-n zbor!
Nu-mi lăsa nici fulg în casă din minciuna-ţi veninoasă!
Singur pentru veci mă lasă ! Pleacă de pe bust în zbor!
Scoate-ţi pliscu-nfipt în mine, pleacă la Satan, în zbor!”
Spuse Corbul: ,,Nevermore”.

Şi de-atunci, pe todeauna, Corbul stă, şi stă într-una,
Sus, pe albul bust, deasupra uşii mele, pînditor,
Ochii veşnic stau de pază, ochi de demon ce visează,
Lampa îşi prelinge-o rază de pe pana-i pe covor;
Ştiu, eu n-am să scap din umbra-i nemişcată pe covor.
Niciodată – Nevermore.”

Traducere de Mihu Dragomir (din volumul Poezii şi poeme, Ed. Tineretului, Buc., 1963)

Oda lui Poe sau “Ceva socant” :D

Zgomotul de sub pat il haituia oriunde ar fi mers. Incerca sa manance ceva, cu robinetul deschis, doar-doar nu o mai auzi bufniturile. Iesi pe balcon, isi aprinse tigara si fixa cu privirea blocul din fata. Lasa fumul sa il invaluie si inchise ochii. Imediat, bufniturile, strigatele si urletele repornira, parca mai puternic.

Trase cu putere din tigara si o arunca dintr-un zvacnet peste geamul balconului. Se aseza pe scaun, intr-un colt, isi puse castile in urechi si dadu volumul la maxim. Incerca sa numere frunzele. Sunetele strabateau pana la el, prin zidurile groase, prin crapaturi, mucegai si mizerie. Vaietele si gemetele ii mancau maruntaiele. Simti cum il lua iar migrena. “Futu-i mortii…” Isi prinse capul intre palme si incepu sa zvacneasca. Lasa saliva sa-i curga din gura.

Pocniturile de sub pat nu incetara. Zgaria. Usor, simtea cum isi pierde mintile, realitatea devine fada si nu vedea decat…

Intra in casa tipand si totul se transforma.

Era pe plaja si soarele dogorea, ca de obicei. “‘tu-ti incalzirea globala…”. Ea statea in dreapta lui, cu ochelarii aia imbecil de mari, de-i acopereau toata fata, si rictusul lipit pe buzele subtiri si negre. Era goala. Ii placea goala. Nu-l atragea deloc. Ii observa picioarele groase, mainile butucanoase, nasul diform…si zambetul ala subtire si negru.

Se intoarse pe-o parte. Nu simtea decat ura. Inchise ochii si incepu sa numere nisipul. Atatia ani…degeaba.

Se intoarse si o sugruma. Si-asa plaja era goala. Si-asa si ea era goala.

Se zbatu nitel, socata de parca nu se astepta ca asta o sa se intample. Jigodia dracu’…o merita. I-a mancat toti anii. O merita.

Cand inceta sa se zbata, se uita la ea. Parca-parca ii statea mai bine asa. Ii aranja parul vopsit prost si-i puse ochelarii mai bine pe nas, ochi…si fata. “Uite ca totusi sunt utili…”. O imbraca incet, cu tigara in coltul gurii.

O cara in brate si o duse pana-n casa. Oamenii susoteau…”ce dragut…uite ce cuplu romantic…cata grija are de ea…”.

O depozita in lada de sub pat. Trosnet si intuneric.

Trecuse o saptamana. Sau doua? Nu mai stia. Si ea nu inceta sa zgarie…sa se zbata…sa roada din canapea. Si a dracu`, a inceput sa si puta. Si nu putea sa scape. Ba mai venise si un vecin sa-i ceara nu stiu ce tampenie de bucatarie (de parca era supermarket!) si cand deschise usa il vazu cum se prinde de nas. “Da` ce ai facut, vecine, de miroase asa?” “Uite a gatit nevasta-mea….nu ma intreba!”, raspunse, cu rictus galben. Vecinul ii zambi complice…complicitatea aia unic de cretina dintre barbati. “Da…inteleg…salutari din partea mea!”. “Bineinteles, vecine”. Tranti usa.

Nu apuca sa o salute. Ea il saluta tot timpul, din lada patului. Zgaria…si mocnea…si ranjea…si scuipa si el…dormea. Deasupra ei. Noapte de noapte. Trecuse o luna si o auzea peste tot. Si-i vedea figura aia schimonosita si stafidita si buzele alea subtiri si negre si ochelarii aia mari si figurile alea din capatana aia infecta de-i distrusese toata viata. Si-si imagina cum putrezea incet sub pat si oricat incerca sa aeriseasca si sa fuga nu reusea.

Pulsa si parca incepusa sa-i bata si inima.

Era intepenit acolo. Si stia ca nu o sa scape niciodata. Spectrul ei ii navalise in sange. “Atatia ani…degeaba. Jigodia…o merita”.
……………………
Cand sparsera usa, politistii zvacnira si-si pusera instinctiv mainile la nas. “Pute!”. De parca colegii nu simteau.

Ii gasira unul langa altul. Umbrele se leganau incet pe carpeta mizera. Ea era in stadiu avansat de putrefactie. El avea inca ranjetul lipit pe fata.
Ambii aveau ochelari de soare, aia de-i purtasera cand se intalnisera prima oara, atunci, pe plaja.
Acum se balanganeau la un scaun distanta de sol.