Manana este orasu` apelor. sau gondolelor. sau…ploilor, nu`sh!
je vais revenir cu poze and review-uri pentru SaseSimturi.ro, evidament!
si Paste Fericit a tutti! Frutti. or something.
Monthly Archives: December 2010
Starbucks
Ieri la Starbucks una dintre tipele din spatele tejghelei se holba/uita insistent la mine, si dupa vreo 10 secunde, catre colega ei, astfel incat sa aud si eu. “Mama, uite ce frumos e baiatu` asta!!!” (cu zambet catre mine).
Io…na, in stilu-mi, am facut o FATA (spranceana usor ridicata – imi place sa cred ca pot sa fac asta, desi nu pot!) si o privire atrofiatconfuzaciudataaiurea. La care tipa, distrugand tot: “A, nu, nu! Glumeam!!”
Faza la care am zambit si i-am zis ca I get that all the time…
in rest, mi-a placut ceaiul. Bun si mare si ieftin. Da` e prea fierbinte primele…12 minute.
Liliacul fata
Hai sa-ti spun o poveste, despre
o pestera
si o fata ce ascunsa de-acolo privea
cu ochi mari, de chihlimbar,
spre lumea ce se misca in jurul ei
si asmutita
venea, o inconjura,
o asuprea si ponegrea.
Si fata…fata se intoarse si
tot fugea.
Mai adanc, mai intuneric,
vant fioros pe sus o lua
si de tavan o atarna, o lipea,
apa cea rece sclipea, caderea fu
grea. Mohorata
privrea la hainele ude si grele, la urmele-i
de pe piele. Insa lumea tot venea,
tot ii urla sa dispara, sa moara,
sa nu mai apara.
Fata alerga si alerga, in pesterea bezna
toata se lasa, licar de lumina
nu era, nici umbra nu se mai vedea,
linistea se asternea. Fata se aseza,
sufletul de-si tragea.
Cand, dintr-o data, un fior o apasa,
o mana, doua, trei, o mie o asaltara,
incerca sa fuga iara, se impiedica, cazu
intr-o doara dar, murdara, se tara intr-o
crapatura si tipa “Lasa-ma, lasa-ma, dara!!”
Un om se apropie, intinse mana si-i spuse
“tu esti aleasa, de noi nu fugii, te vrem intre noi
sau in bezna sa stai, pana muri-vei, alaturi
de cei goi de emotii, trairi si simtiri? Hai cu noi!”
Fata tremura, frica-i era – dar avea de ales?
intinse firava mana mica, barbatul o trase incet,
o lua in brate si-i spuse. “Asa rau sa fie, de fugi de
omenie?”
Iesira cu totii din bezna adanca, lumina
orbinda nu o lasa sa vada, mare adunare, padure
de stare. Zambi spre oameni, in treacat, zambi
spre cei ce o salvara, de la o viata,
in bezna, solitara.
Isi jura ca niciodata sa nu mai fuga de gloata,
ci sa-i infrunte, sa se lupte, sa capete
nu sunete mute. Isi spuse ca niciodata sa nu respinga
o mana placuta, o voce ce chiar si muta spune
cuvinte ce urechi de suflet stiu sa asculte.
Isi spuse ca frica nu are de-a face cu o fericire
de stare.
Zambi.
Lumina nu era, totusi, atat de amara.
In spate, aripile de liliac putrezira la soare.
E prea iarna
Nu te-am simtit de prea mult timp
si zapada s-a asternut.
Ca acum un an, ca acum zece,
timpul se petrece dar inca te simt.
Cat de mult? Cat timp? Poate iarna
va trece, sau de va ramanea,
nu stiu.
Nu te-am mirost de prea mult timp,
si parca imi pierd un simt, ma petrec
printre poteci de asfalturi cu nea
asternuta in straturi albe albe
negre si gri.
Si mai stii, cand zambeai si jurai
si te jucai, asternuta peste o gura
de rai?
Nu am primit decat niste semne
care imi ziceau ca nu ne mai vedem
decat poate
la anul ce veni-va, intr-o primavara
atat de desarta, incat moartea ar fi
prea moarta.
Nu am primit decat niste rictusi
ce m-au durut si au insamantat in mine
durere, deloc placere, sfidare amara.
Asa ca stii ce o sa fac, dragoste?
O sa ies afara si o sa ma joc in
zapada, asa cum am facut cu tine
acum o vesnicie.
Si acolo, printre nea, poate o sa-ti ating
macar o urma,
macar din greseala
prin locuri pe unde ne plimbam
odinioara.
End
Tot timpul am considerat cliseica faza cu “sfarsitul este un nou inceput”.
O consider astfel si in continuare.
Sfarsitul este doar…sfarsit. : )
Va iubesc pe toti, mai! Si merci…pe rand! : )
NU!
“Hai sa nu ne negam.”
Pai de ce nu?
“Nu e bine daca nu ne negam.”
…tot nu ai raspuns.
“Nu-i asa ca esti dobitoc?”
…daca nu ma prind nu inseamna ca sunt asa!
“Daca ne negam, nu suntem unul singur.”
…si ce, daca nu ne negam, devenim?
“nu.”
Pai si-atunci?
“Macar am incropit dialogul asta, prin de negatii. nu?”
Ce imbecilitate…
“Merci”.
Egalitate
Faza este ca eu nu cred in egalitate.
Adica nici macar matematica. Ce…nu ai citit 1984? sa-ti fie rusine!
egalitatea este dictata. Si atunci, iar, nu este egalitate. Na, avem doua entitati – cel ce dicteaza si aia “mai putin egali” care se supun.
Zici ca esti egal cu ala/aia de langa tine? esti praf. Nimeni nu este egal cu nimic, si, prin urmare, nimicul nu este egal cu tine.
Felicitari!
Tocmai ai realizat ca esti ceva mai bun decat “NIMIC”!
sau poate…
invers?
(ras isteric. Apoi ras incet)
(Personajul se retrage. cortina cade. Oamenii se holbeaza nedumeriti.)
“asta a fost tot!? pentru ATAT am platit!? huoooo!!!!”
Iar n-au inteles nimic, isi spuse, pentru sine, actorul.
Obisnuinta
Am ajuns sa stim cu totii unde calcam. Pe ce anume, unde anume. Zona unde stam nu mai are secrete, stim fiecare frantura de asfalt lipsa, stim fiecare lucru unde trebuie sa fie.
Si asta ne arata limitarile. Cand a disparut masina din fata blocului, tata a considerat ca a gresit adresa.
Pentru ca ceva anormal se intamplase, tot restul deci trebuia sa fie gresit.
Oare nu ar fi hilar, ironic, sa murim in fata locului in care am copilarit, crescut, doar pentru ca brusc a aparut o groapa in sosea?
Pe mormant sa scrie “victima a obisnuintei”.
hai, si acum sa incercam sa mimam inteligenta – spuneti, copii, macar in gandurile voastre… ce paralele putem face intre aceasta scurta istorioara si existenta noastra de zi cu zi? Sau de…viata cu viata? m?
………………
………………….
……………………………
BRAVO!
Stiam eu ca am cititori inteligenti…
Realizari
Oamenii radiaza de interes cand vad/aud/afla de un om ciudat. Un om care face lucruri deosebite. Altfel. Uneori fapte nebunesti.
Cu toate acestea, aceiasi oameni fug de ei. In timp, ii calca si ii arunca precum niste carpe.
Pentru ca suntem atrasi de contraste, dar, simultan, atat de respinsi de ele.
E doar o chestiune de timp pana cand rolurile se inverseaza insa.
Nu-i asa ca acum cateva mici milenii traiam in societati matriarhale? Nu-i asa ca linia dintre a iubi si a uri este atat de subtirica? Nu-i asa ca TU ai avut candva un om iubit tocmai pentru ca era…altfel…si de care acum nu mai stii nimic? Nu-i asa ca multe stele devin gauri negre?
nu-i asa ca ai pornit sa citesti randurile astea sperand la altceva?
Ca in filme
Uneori cand te uiti insistent la un obiect…se intampla ceva cu el.
Eram mic si ma uitam la un tablou si a doua zi a cazut si s-a spart rama. Era in cui de o viata de om.
Alteori m-am uitat la pisica si la cateva zile dupa aia a disparut.
La fel si cu strabunica mea. Ma uitam si gandeam la ea si a murit, langa o cana de ceai pe jumatate goala. Au inmormantat-o si nu m-am uitat la nimeni atunci.
Uneori stau si ma uit la telefon. Sau la o usa…sau pur si simplu in ochi. Si astept sa se intample ceva bun. Uneori chiar functioneaza.
Alteori ma gandesc, pur intamplator la vreun fost amic cunoscut cu ani in urma si deja nu ma mai mira daca ma ciocnesc de el pe strada la cateva zile dupa aceea. Dar cine m-ar crede?… Eu ma cred, pentru ca mi se intampla.
Acum ma uit…de asemenea. Dar stiu ca uneori cu cat esti mai detasat, cu atat atragi mai multe lucruri bune. Asa ca respir adanc, iau o gura de ceai. Ah, ce bun este.
si…nu astept decat zambete. Si stiu ca vor veni, pentru ca am incredere
in scenele acelea din filme.
ce fain este ca existam…