Soseaua din sticla albastra se impleticeste prin gleznele-ti roase de timp si cioburi din oameni se prabusesc cu lentoare
pe iarba ce pe margini zacea prin glastre.
Transparent si din metal cauti nemurirea cand totul in juru-ti se sfarama in mii de placeri
si dureri
si vise absurde si lumini naucitoare de priviri indurerate, fericite, idioate si naclaite.

Si pasii-ti devin mai grei la semafor cand privesti cum cu fiecare secunda oamenii devin nerabdatori
sa treaca si sa moara
calcati de masini si motoare naucitoare si te intrebi atunci “de ce trecem atatea treceri
cand putem sa pastram o singura cale?”
Si cand calci si tu sa treci vuind o masina te plezneste si cand inca plutesti te
gandesti
“ce bine ar fi fost sa nu mai gandesc ca vreau sa trec!”