Odata, m-am si nascut. Un tipat, o lumina, umbre, durere, dorinta. Nu mai stiu insa nimic despre acestea. Ajungeam sa le realizez abia mult mai tarziu, din carti, din filme, din acel `bun-simt` pe care noi, ca fiinte umane, il avem. Apoi, cred ca am simtit prima atingere, a mamei, prima imbratisare, primul semn al iubirii. Primele lacrimi, poate nu ale mele, nu voi stii niciodata, m-au atins pe obraji, candva. Tu mai stii? Sau…

M-am gandit tot timpul la primele lucruri care m-au diferentiat, care m-au facut sa fiu ALT nou-nascut, ceva mai special, identificabil, un inceput mic-mic de personalitate instinctuala. Stiu de exemplu ca intr-un salon plin de bebelusi, eu tzipam cel mai tare! Au trebuit sa ma mute undeva, in alta incapere, poate alba, sa ma izoleze, sa-i las pe ceilalti de-o seama cu mine sa doarma.

Apoi, am inceput sa cresc, cu dorinta de a explora lumea noua, care imi era oferita. Credeam cu tarie ca sunt nemuritor, nu stiam de existenta mortii! Stiu ca a existat o perioada…acum, stiu ca vei rade! in care stateam noaptea si imi calculam eu in mintea mea, cam cate gloante de-acelea, mici-micute ar trebui sa se traga in mine, pentru a muri! Eram cel mai mare, mult mai mare decat cativa milimetri, ascutiti…prea mare ca sa ma gandesc la moarte. Nici acum nu ma gandesc. Acum, sunt prea mic.

Tot descoperind, am gasit si moartea. Moarte, intr-o cana de ceai. Era o cana de ceai, de undeva, de la tara, o cana de ceai pe care persoana trecuta nu a mai apucat sa o bea. Ramasese acolo, infipta pe noptiera, jumatate golita, grea. Atat mai apucase sa bea. Apoi…Si eu aveam vreo 5-6 ani, ma uitam la cana aceea de ceai si cu mintea mea de atunci, ma intrebam de cate ori bause pana atunci ceai din acea cana si daca ea se gandise ca tot acolo-si va gasi si sfarsitul. Oare se gandise ca acea inghititura avea sa fie si ultima? Daca ar fi apucat sa-l bea pe tot, nu mi-ash mai fi amintit acest lucru, ar fi fost o moarte banala, o prima moarte. Probabil as fi uitat ca a fost prima MEA moarte. Asa insa, a fost o moarte in ceai.

Apoi, pe ulita satului am auzit oameni, un intreg card de persoane imbracate ciudat in negru, plangand. M-am uitat la ei de la distanta si mi-am dat seama ca ceva este foarte trist cand un om moare. Mai ales daca moare in ceai. Stiu ca mi-am zis atunci, sa nu mai las pe nimeni sa bea ceai, niciodata! Intre ei, purtat pe brate, o cutie maro. Desi nimeni nu-mi spusese, stiam ca acolo se afla ea, prima mea. Tu..care a fost prima ta moarte? Lasa…nu-mi spune! Vreau sa-ti mai zic eu ceva…tot timpul am vorbit mult, toata viata mea!

Si am continuat sa cresc..usor-usor, am devenit curios..imi doream sa cresc cat mai repede, sa intru in randul lumii! Treceam aproape saptamanal pe sub cutiile postale de la mine din bloc, dorindu-mi sa ajung sa ating cat mai repede cu capul metalul de acolo! O puneam pe mama sa ma masoare la tocul usii, la fel, foarte foarte des, si eram fericit cand vedeam ca am mai crescut!

Ce ciudat…cred ca toti cei pe care i-am cunoscut si au atins o anumita varsta, isi doresc, din contra, sa scada..sa se masoare iar, cu naivitate, dupa metalul de sub cutiile postale..

Si pe masura ce anii treceau, am inceput sa-mi doresc sa cunosc, am inceput sa citesc, sa ma uit la televizor, sa intreb. Insa, ma durea sa aflu cum cu varsta, nu devii mai fericit, mai liber, ci din contra. Te apropii de un final unde…ciudat…mi se parea ciudat..unde nimeni nu stie ce te asteapta. Eram obisnuit ca cineva sau ceva sa-mi ofere aproape toate raspunsurile si…aici…nimeni nu stia ce sa-mi zica..

Eu, religia, nu am cunoscut-o niciodata si nu am crezut-o niciodata. Acum cred ca este normal, desi nu lipsit de lasitate, sa imi doresc sa nu fi fost asa. Cine stie…poate este adevarat, poate unii ajung in Iad, adica cei ca mine, si altii, intr-un loc luminos, frumos, undeva, in Cer. Insa…acum, este prea tarziu sa fac pace cu…oricine o fi, daca o fi, acolo, sus.

Restul…cred ca nu mai conteaza. Devine atat de banal! Doar cand esti naiv si omori gaze, fara sa stii de fapt ce le faci, ce le curmi, doar in fata primei tale morti, doar in momentele in care te crezi Super-Man, doar in momentele in care te avanti inconstient in cele mai periculoase locuri, nu pentru ca ai fi curajos, ci pentru ca nu stii ce ti s-ar putea intampla, doar clipele in care incepi sa intelegi cum se va termina totul, doar acestea cred ca sunt altele, cu adevarat. Apoi..totul se banalizeaza. Cresti..intri in viata..totul se complica. Totul, devine prea uman, prea putin naiv. Asa ca ma voi opri aici.

Acum, voi bea din aceasta cana jumatate goala si ma voi intoarce spre perete. Maine, poate nu voi mai fii, sper ca aceste randuri sa nu fi fost prea triste, dar sigur sunt pline de dorinta. De dorinta, de a imi masura inaltimea, sub o cutie postala, din fier, iarasi, si iarasi, si iarasi.

La multi ani, voua, ce priviti, uimiti, cum cineva indrazneste sa isi bea ceaiul si totodata sa zambeasca a sperante.