` Vreau sa uit. Uitarea, e-o salvare.. Vreau sa traiesc intr-un cerc mic-micut, stramt, cat mai ingust…poate chiar sa fiu nebun, da, nebun! Sa fiu…fericit…deci nebun…`

Isi zise, si se sprijini iar de acelasi perete slinos, cu o aceeasi grimasa pe fata. Se tara, cu o privire fixa, de-a lungul lui…jeg lipit de transpiratia de pe hainele mizere, privirea sticloasa darama totul in incapere. Un tablou…de cand vazuse tabloul asta? Nu mai stia…de cand era copil, parca. Copil. Ce cuvant. O notiune pur abstracta, pentru ceea ce devenise el. O padure, un lac, o casa, verde, bleu si galben. Da…poate ca exista asa ceva. In alta lume. El nu le mai recunostea.

Acum, dadu de un colt. Ramase o clipa acolo, la imbinarea celor doua ziduri, cu gura intredeschisa, privirea fixa, saliva curgandu-i din gura, apoi aluneca iar ( oare a cata oara facea asta? ) pe peretii lispsiti de mult timp de orice mobila. Poze, infipte cu ace de gamalie, ca intr-un insectar al fluturilor morti, in peretele opus. El cu ea. Ea cu el. Sau era doar el, cu ea? Oricum, zambea. Doar in poza. Apoi, inca una, cu doi oameni. Poate parintii lui, nu mai stia exact. Il tineau intre ei, zambind automat, catre aparat. Apoi, iar el, copil Se recunoscu usor, desi poza era alb-negru, dupa privirea din ochi. Se juca, o minge de plus. Ii placea mingea, da, ii placea, se sparsese…trecuse masina peste…

`…vise…dorinte…as vrea sa am un cercusor, doar un cercusor, sa nu vad raul…sa nu-i vad rau… sa-mi fie bine, sa-mi fie bine…sa fiu fericit, in nestiinta mea, in cercusorul meu! `

Oglinda, il sperie. Aparuse, pe neasteptate, desi stia ca este acolo. Chicoti, ca de fiecare data, langa peretele 2. Si iar, se uita la sine. `Da…ce bine ca m-am barbierit inainte sa…da…foarte bine, nu ar fi fost frumos sa fi plecat nebarbierit…` Oglinda, mica si murdara, aproba asiduu gandurile lui. Ochii sticlosi, deja priveau fix ; uitandu-se prin ea, i se parea ca se vede pe sine, mult mai bine. Parca parca-si amintea… da… odata… oglinda…era curata…Poate ca si el era! Se imagina in costumul sau, frumosul sau costum, pierdut acum…luni…sau ani? Nu mai stia, nu conta! Si aranjat…sclipind de curatenie, mandru si senin, puternic si stapan pe sine! Se mangaie, luand grasimea si murdaria de pe oglinda, apoi, absent si cu regret ca nu simti ceea ce spera, reveni la ganduri.

` Vreau sa nu simt, sa simt, inseamna sa sufar. Oare…nebunii…oare EI…o fi adevarat ca sunt fericiti?!? …Cateodata, mi-as dori sa aflu, da, mi-as dori…ce pacat ca nu pot s-ajung asa niciodata …am citit odata despre asta insa…`

Ajunse, tarandu-se ca si pana acum, la peretele 3…fereastra, deschisa, lasa sa intre aerul cald si uscat de afara. O crapa si mai mult, uitandu-se ( oare a cata oara ) la ceea ce se afla dupa ea. Se putea vedea un parc. In parc, acum, cativa copii se jucau, dandu-se in leagane. Doi copaci. Pe o banca, doi indragostiti, descoperind pasiunea si dezvaluind dragostea. Am zis `se putea`, de fapt, omul, ca de fiecare data, se uita in gol cand ajungea acolo. O deschise mult de tot, dandu-se trei pasi inapoi si inspirand adanc.

`Da…aer, viata, e bine…vreau acolo si eu…verde, iubire, minge…ce bine ca m-am barbierit…altfel…nu era frumos sa ies asa… …`

In fuga, se apropie de fereastra, puse un picior, pervazul scartai, apoi celalalt, si, neoprindu-se, plonja in gol, cu ochiii sticlosi, larg deschisi. In cadere…

`Ah, ferice de cei ce fac asta, ferice de cei ce simt fericirea cum o simt eu acum, ferice de nebuni si cei cu cercuri mici si stramte, ferice de cei ce nu observa…Fericiti sunt cei ce pot pluti, cei ce pot zbura…zbor! Zbor! ZBOR!!! `

Usita scartai, lacatul se deschise, doi barbati in alb intrara.sa aduca mancarea. Omul, langa peretele 3, zbura…zbura ceea ce ar fi vrut sa zboare dintotdeauna, zbura, muscand din peretele alb, rece si gol, zbura dansand si cantand de fericire ca era liber si fericit, chiar si nefiind…nebun.

Pentru TINE.