Deschide, omule, nasturii ochilor, si lasa lumina ta sa se contopeasca cu lumina vie si curata a lumii! Ca prea mult le-ai tinut despartite, cu fiecare strop de ura si sange, minciuna si lasitate, sclavie si deziluzie!
Ai orbit deja, cautand lumina in fiecare nuca, pe care o iei de pe jos, ca mai apoi sa o ingropi intr-un pamant rece si uscat. Ai ucis raze de lumina si fericire, haituindu-le si vanandu-le, lovindu-le tampla de tampla ta. Ai pierdut sansa de a iubi, a ajuta, a intinde o mana luminii!
Ti-ai tocit deja ghearele tot zgariind si maraind, cateodata urland la raza iubitoare ce venea dupa urmele tale, caci ai invatat doar sa vanezi, sa ranesti, fara sa fii vazut, ascuns in propria-ti umbra, ai invatat doar sa sfasii..Acum,te simti neputincios, omule, in fata semenului tau, caci nu stii sa atingi si sa fii atins..
Si tot sfasii acum cu degetele roase pana la sange, si cu dintii, si cu fiecare geana, sfasii in disperare, in stanga si in dreapta, raze de lumini! Dar ghearele ti s-au tocit; si nu mai poti decat sa astepti pana ce iti vor creste altele, noi, pana ce tampla ta nu va mai sangera, pana cand mainile vor invata sa atinga fara sa sfasie, falcile tale se vor desclesta, iar, buzele…buzele…vor primi lumina fara sa o injunghie, pentru a se infrupta din ea.
Dar tu, nimicule, om orbit de vanitate, lasitate, ura si minciuna, dezgust si amaraciune…tu…inca nu vezi ca nu mai ai gheare, si nici colti si nici gene,nu mai ai puterea de a ura si nici puterea de a minti…Ai ramas doar tu, gol, in fata lumii de lumini, ridicol in goliciunea ta, si acum, cand este deja prea tarziu pentru a-ti ridica nasturii de pe ochi, nu mai poti decat sa zbieri pana ce te vei imprastia in mii si mii de cioburi intr-o noapte nesfarsita tie.Si atunci, poate, abia atunci, cioburile acelea vor realiza ce au pierdut, laminate fiind de luna ce se reflecta in ceva ce odinioara erau colti, si gheare, si gene.