Vad un batran pe campul indelung, incearca sa zambeasca dar nimeni nu-l observa. Un batran se dezbraca si saruta o papusa, inchis in camaruta sa mica; este penumbra si ochii ii sunt incetosati. Dupa un timp varsa cascade.
Si campul este lung si plin de corpuri.
Printre ele, un caine batut pe o alee mizera, incearca sa ma muste, orice urma de mandrie disparuta din privirea lui. Mi-ar fi placut sa mai am piciorul intreg, sa i-l ofer. Pleaca schiopatand, incet, dispare in penumbra.
Si campul este lat si gemetele au pierit aproape.
O mama isi viziteaza copilul – ii zambeste printre gratii; niciodata nu l-a iubit mai mult.
O fetiscana urca pe scari in fata mea, parfumul ei dulce ma orbeste. Merge sa ia cina, singura, si asta o face si mai frumoasa. Ii vad chipul desenat pe caramizile rosii din fata casei, o statuie de portelan perfecta, in mijlocul unui oras violent, un oras care preaslaveste carnea. Este alba toata.
Si campul incepe sa dispara, ochii se inchid.
Primul lucru pe care il aud este vocea unui calator care isi spune soptit povestea – “erai chiar tu, plimbandu-te descult pe campia inverzita, focul de la miez de noapte, negrul divin al marii si al cerurilor”. Eram noi, alene colindand strazile umezite, nisipurile fine, trezindu-ne in fiecare dimineata intr-o noua galerie de minuni, scaldandu-ne in locuri pe care nimeni altcineva nu le-a mai vazut cu ochii nostri. Naufragiati pe o insula abia inaltata din Oceane, imbracati in nimic altceva decat alge – vesmintele cele mai stralucitoare ale frumusetii.
Si campul cade, lin, rotind.
Dincolo de orice mortalitate, noi suntem, leganandu-ne in respiratiile naturii, in aerul de dimineata al Creatiei, o priveliste care a amutit insusi Raiul.
Vreau sa calatoresc unde calatoreste viata, sa ii urmez pasii, unde aerul are gust de muzica, unde iarba miroase a Eden proaspat-nascut. Nu as trece pe langa niciun om, pe langa niciun strain, pe langa nicio ciudatenie a naturii, pe langa nicio tragedie sau ruptura. M-as scalda intr-o lume de senzatii – iubire, bunatate, simplitate – (in timp ce sunt violat si incarcerat de tehnologie).
Cum poti “sa fii tu insuti” cand nu stii cine esti? Inceteaza sa spui “stiu cum te simti”, cum poate sti cineva cum se simte altcineva? Cine esti tu sa judeci un preot, un cersetor, o curva, un politician, un criminal?
Candva, un copil m-a intrebat daca exista un oras intr-un fulg de zapada si care este culoarea cantecului meu. Niciodata nu am fost mai aproape de adevar ca atunci – si nici nu voi mai fi vreodata.
Campul se prabuseste. Moartea este singurul invingator in orice razboi. Nu este nimic nobil in a muri pentru religie, pentru tara, pentru ideologie, credinta, pentru alt om. La fel cum hartia este moarta fara cuvinte, cerneala moarta fara poeme, toata lumea este moarta fara povesti, fara iubire, fara frumusete dezarmanta.
Realismul fara limite costa suflete.
L-ai vazut vreodata pe Dumnezeu zambind? De ce inca purtam in jurul gatului zgarda torturilor noastre? Vad toate aceste leagane goale si ma intreb daca Omul se va schimba vreodata.
Si eu imi doresc sa fi fost un Om dar tot ceea ce devin si am fost sunt fum si oglinzi – dandu-mi-se totul. Luandu-mi-se totul.
Inchid ochii pentru totdeauna, pe campia plina de morti, pustiita de arme si razboi.