Tag Archives: poem

Lacrima in cadere

cauta-ma
cauta-ma in gol
hermafrodit sunt fericit
sunt gol
tacut
imi dau ocol
si
ieri am vrut sa ma omor
de dor
de dor de mine
cant in cor
si zbor
ca nu mai stiu de tu ori eu cand ne-am tinut de mana. a fost acum o zi, un an, o saptamana. sau va fi

sunt un copil de plastilina
un pistol
si glontul care trece trece gol
si cred la luna plina dau ocol

Teardrop

Cercuri si sfere

Pacat
Pamantul asta e carunt
Si tace.

Stricat
Structuri ne cresc atat de ascutit
incat
respir rotund

Intre rocade.

Rase de copii si cercuri rase
Prind sfere albastre in capse
Maini, plamani, coapse
Structuri
Structuri de ratiuni osoase.

Schelet
Schimb de erori elementare
Punct de ratiuni si tare
Unde in plasme precare
Apare
O fereastra albastra de stare.

Doua cranii…fluffy.

Doua cranii fluffy rad.
Prin ploaia de toamna se teme pe strada
un suflet had.
Si iarasi…doua cranii fluffy rad.
Doua cranii fluffy rad pe serpentine
Si urme in garduri si-n curbe feline
doua crani fluffy rad

La geam un copil urat
Tine-n mana stanga 2 cranii fluffy sparte
Si la tampla dreapta dorul lor de moarte.
Doua cranii fluffy rad.

din tampla tamplei priveste spre mine un suflet had
Aproape mi-e dor.
si doua cranii fluffy rad

(ma urasc ca am denaturat-o. MERCI, te urasc! )

Introspectie (sau “interludiu cu mine insumi”)

Zbatere intre puternic si ridicol, intre ura si iubire, intre negru si alb, ying si yang, foaia alba s-a intins in fata mea. Usor, va capata aceste pete negre de mizerie, ce s-au intins de-a lungul timpului in atatea forme hidoase, dar diferite. O estetica a punctelor negre, ce formeaza litere, estetica mizera, pe o foaie, odata alba.

Sunt prins intr-o genune, intr-un ciclu drept, undeva, intre prietenie, ura, iubire, dorinta, pasiune, indiferenta, intre a nu vrea sa fiu ranit si intre a nu vrea sa ranesc. Ma doare, ranind foaia asta, odata alba. Cerul primeste norii, stelele, fac parte din misticul existentei lui, eu…nu am dreptul sa distrug astfel, albul nepatat. Toate sperantele si asteptarile mele se lovesc de faptul ca nu pot vedea cu adevarat, nu stiu sa vad.

Am ajuns sa visez. Visez, pentru ca sunt viu. Visez moarte,visez doar alb-negru, pentru a ma salva de mine insumi. Visul, este doar adevarul meu. Cand m-am trezit, am crezut ca ti-am mai auzit vocea, am crezut ca am mai spus cuvintele acestea, ceva insa ma face sa cred ca o sa-mi pierd mintile…oare inca mai visez? Este aceasta o noua realitate, ceva ce…iar…ma va facea sa-mi pierd mintile? Visul, este adevarul insa.

Exista si gri intre alb si negru, o subtire linie.

Ma ridic, aprind lumina, incercand sa insel noaptea, treaz de frica sa nu adorm, de frica sa nu visez iar visul. Vreau sa scap de demonii din mintea mea, vreau sa alerg, sa evit sa distrug albul, cu aceste pete negre, nu vreau sa te distrug, foaie. Distrugandu-te, mi-as facea mie bine. Lasandu-te, poate voi invata, candva, sa visez si in culori, sa desenez pe tine, cu tine. Daca mi-ai cere sa te distrug, poate m-as plictisi sa-ti umplu spatiile inca albe, si ai scapa, daca insa tu taci si accepti cuvintele mele, ma inviti sa le scriu pe tine. Vreau, nu vreau, ura, iubire, puternic, slab, ying, yang, alb, negru. Gri.

Candva…nu stiu de ai simtit viitorul apartinand trecutului vreodata, si nu ti-ai dat seama cum se poate asta…Un vis reflectat de timp si inchis in timp, oare este acum, oare se intampla acum, oare se intampla, si atat?? Himera, sau adevar?

Sangele, este rosu, improasca totul, literele mele negre, improasca pagina aceasta, curata, nepatata, neatinsa. Pana la mine. Inca este bine…mai exista spatii, intre aceste cuvinte, daca nu vor mai fi, te vei pierde, vei deveni palida, in negrul tau…vei pierde tot ce ti-a mai ramas. Vreau sa le umplu. Vreau sa le si pastrezi nepatate, foaie! Pentru mine, pentru tine. Oare am visat despre asta, despre timpul asta, despre locul asta?

Simt ca am mai vazut chipul tau, incaperea asta a vietii, ca am trecut prin locurile astea.Te stiu pe tine… te urasc, esti scrisa…esti si nescrisa…te iubesc…

Putine clipe, ma despart de adevar… Se va umple foaia, oare voi reveni, sa umplu spatiile inca albe? Putine lacrimi mici, despart un om fericit de un om trist. La fel, doar o linie subtire, desparte un nebun de un geniu. Linia este subtire si intre ura si iubire. Oare eu sunt exact gri? Oare dansez, pe ea? Dar cat timp voi rezista in echilibru, pana sa cad? Si, cand voi cadea, unde voi cadea? Cum? Ce va fi? Ce voi fi? Ce se va intampla cu tine foaie? Voi fi ranit, voi rani, sau ambele de-odata?

Deocamdata, te-am lasat in urma, incep o alta…La inceputul ei, la mijloc, spre final, candva, imi voi pierde echilibrul Si atunci, iti cer iertare, din trecut, prin prezent si pentru viitor. Iarta-ma.

Poem de amor

Lebede moarte, cu aripi intortocheate

priviri sticloase ce-ti spun – frumusetea nu te vrea aici.

ati pierdut iubirea, v-ati pierdut vietile,

intr-o casa a temerilor si tristetilor.

Adu strainul din tine la suprafata,

inchide-ti mintea de acum, opreste-ti gandurile

danseaza printre aripi zdrobite si

urla-ti afara poftele – lihnite.

Sticleste in sens opus, impotriveste

ceea ce nu este si-a fost de-ajuns.

opreste-te-apoi. atinge, simte, miroase,

iubeste, gandeste, zareste,

piezis grauntele de nisip si floarea urii zdrobeste.