In camera goala plutea moartea si moartea neagra privea
negru spre gaura neagra ce odata erau ochii vii ai omului
alb.
Si moartea se apropia suierand si mancand tot in cale, pregatita
sa mai fure un suflet ce
astepta.

“In urmatoarele minute nu o sa mai fiu, si totusi, ce ciudat,
ce lucid sunt. Si viata-mi a fost lunga si tot scurta-mi pare,
ce sa mai fac acum, in ultimele-mi clipe?”
Si cana de ceai statea la capatul sau si astepta linistita,
nebauta, neatinsa.

“Si am avut tristete si-am avut fericire, si-am avut implinire
si dorinte-am tot avut. Si acum stau alb si aud cum vine Doamna
sa mai duca. Ce ciudat ca pot gandi…”,
si camera ramase linistita si singura, si praf incepu sa pluteasca,
sa se ridice, sa lancezeasca.

Oare cum sunt ultimele clipe, cand stai sa treci si n-ai ce face
decat sa astepti? Oare cum simti cand stii ca nu mai ai ce face,
cand zaci intins pe spate si-orbitele-ti sunt goale, si inima abia-ti
mai bate?
“Acum stiu cum e, si ce liniste si pace. Nu-i delir nici frica
si nici macar singuratate”.

Si omul se-ntoarse si lua cana, tremurand bau pe toata.
Se-aseza comod si-si zise “gata, sunt al tau”, si-ochii-i
inchise.

Barbatul isi aprinse tigara, bezna din incapere fu luminata pentru cateva clipe de flacara chibritului si umbra se vazu clar, profilandu-se pe pat. Purta o palarie neagra ce era inconjurata de un snur maro si un palton gri ce parea descheiat. Barbatul era imbracat la fel.

Stinse chibritul si il lasa sa pice pe covor. De acolo se ridica un fuior de fum, rapid pierdut in aerul inca prafuit.

“Da, mie mi se intampla. Deunazi am stat pur si simplu si m-am uitat cateva ore bune pe peretii astia si mi-am pus miliarde de intrebari. Da, stiu, par nebun, dar tu stii foarte bine ca de fapt nu par. Chiar sunt. Si daca tot sunt considerat nebun, de ce sa nu le fac pe plac oamenilor si chiar sa ma comport ca unul?”

Barbatul pufai ironic, peretele negru din fata lui primi din plin fumul. Acesta se prelinse pe colturile camerei si un fir se atinse de umbra inca intinsa in pat.

“Probabil te intrebi ce discut cu mine? Nimic mai greu. In primul rand, ce sens am. Ce scop am, de ce exist si ce ar trebui sa fac pentru a exista in continuare. Ma intreb de ce exista formele, ma intreb de ce exista amintiri, memorii, de ce ne place sa radem si nu ne place sa plangem. Ma intreb unde mergem, de ce mergem si de ce pur si simplu nu stam sa ne bucuram si atat. Ma gandesc ca totul are un sens si un curs firesc”.

Pauza. Omul tacu si se uita concentrat la umbra din pat ce parea ca viseaza. Vazu silueta ei intinsa acolo.

“Ah…da. Si ma mai gandesc ce e cu tine. Si imi pun intrebari asemanatoare. De ce esti o umbra, de ce nu ai fost luminata. Ma intreb cum de te misti, de ce nu esti moarta. Ma intreb cum ma privesti tu pe mine si ce fel de constiinta ai si daca tu, daca tu…oare nu ma privesti pe mine ca pe o umbra? Si acum ma intreb ce ma fac fara tine. Am ramas fara umbra. Ar trebui sa ma bucure ca m-ai parasit? Spune. Spune!”

Liniste iar, doar scartaitul scaunului intrerupse pentru putin tacerea. Omul trase ultima oara din tigara si o arunca in pat. Umbra o primi si nu riposta in niciun fel. Din contra. Se lumina o clipa apoi disparu iar.

“Daca gasesc raspunsuri la aceste intrebari, esti tu curioasa? Evident ca gasesc, doar de-aia sunt nebun! Ai uitat? Nebunii gasesc raspunsuri la orice, in orice!”

Inciudat, barbatul se ridica brusc de pe scaun, isi priponi mai bine palaria pe cap si pleca.

Incaperea ramase goala. Pasii barbatului se departau pana cand nu se mai auzira deloc.

Umbra ezita cateva clipe, incordata, apoi se relaxa. Isi propti palaria pe cap si, plata si goala, se intoarse pe partea cealalta. “Pacat. Am vazut multe cu el”.

Si se dadeau ei in leagane noaptea-n padure si frati de cruce-o vesnicie-si
jurau c-o sa fie.
Si cel din stanga intreaba pe-al sau coleg, cum de-a murit, cand o ducea
atat de fericit!
“Am obosit de-atata alergat, printre oameni beat si fumat, si-ntr-o zi de streang
m-am agatat”,
raspunse scheletul cel fara de viata, ce-a alergat cat era viu precum o
paiata.
Si intreba si-acesta pe-al sau frate de cruce cum de-a murit, cand a avut iubire
de n-o putea duce!
“Pai n-am putut-o duce, e foarte drept! Am iubit si-am fost indragostit, pana cand inima
din piept mi-a sarit!
Si-atunci cand am vazut ca nu-i bine asa, sentimental si bun sa fiu, am ales
a urla spre pustiu”.

Cei doi se-oprira din balansoar, si cu pasi poticniti se-ndreptau spre
gropar.
Pe drum amandoi gandeau ca ce bine-ar fi fost, de celalalt n-ar fi murit
fara rost.

“De-as fi fost in locul lui, nu ajungem sa mor atat de stupid,
as fi stat si fericit as fi trait, caci usoara e calea aleasa de el,
mult mai usoara ca drumul de l-am urmat eu!”, isi spuneau fiecare
in craniile atat de goale.

Floarea geloziei nu o sadi adanc
si nu ii da apa sa te sugrume,
sa-ti creasca-n vene si sa nasca
genune, durere, frica si-amaraciune.

Cand vezi un om schioapat de-auz
da-i simtirile tale de-antregul,
el va stii sa-ti dea inapoi un suflet
si calda imbratisare te va ostoi,
si cand vezi un om orbit de viata
da-i parte din a ta fiinta,
si el sti-va sa iti dea auz de ti-a fost
luat sau de l-ai dat.