…incearca sa-si NEGE trecutul?
De ce unii incearca sa-si INGROAPE trecutul?
De ce unii isi URASC trecutul?
De ce unii incearca sa nu mai SIMTA trecutul?
De ce unii incearca sa isi MINTA trecutul?
De ce unii incearca sa-si RECREEZE trecutul?
…cand de fapt ar trebui sa il acceptam, sa evoluam continuu, sa ne bucuram naibii de el, sa INVATAM din el si sa privim mai ales partile bune, fara a uita insa pe cele negative…intru a nu mai repeta din greseli.
Nu fa rate si nu ma lua de la zero. Asta e ultima mea scrisoare.
In camera de langa , lumina aprinsa lasciv pe langa sarma unui bec ecologic. Odaia de langa camara luminata de vreun opait ologit de fum gros de ierburi si vinars. Te-ai casatorit peste hotare dupa mine.
Parca trece-un vanticel prin cracile negre ale cablurilor mele. nu ma mai privi, webcam-ul a cazut lovit de vina. Mai presus de sinistrati , ploaia nu ma ajunge dar ma inec pacatos.
Mireasa alba de la fereastra ; o vedeai uitandu-te peste mine pe webcam si-mi ziceai cum ca nu sunt singur, cum ca-s cu ea, dar eu eram singur cu tine. Mireasa alba de aproape de filtru in serile cand soarele nu era si nu asteptam niciun rasarit.
Pe acordurile vechiului pat de manastire ‘nalta si artagoasa cu 3 caini , pe acordurile lui am zacut cu moliile in fum si in aceleasi ganduri. ” O, ramai…ramai la mine… te iubesc atat de mult”…. ale tale tivuri toate numai eu stiu sa le rup. Si am ramas sa sarut huma rece.
Silent night and I’m crazy for feeling so lonely.
Eu sunt saliva de pe filtru. In urma mea raman ADN simplu si epinefrina. Corpul s-a pastrat in stare buna datorita congelarii.
Fantasmele corup mireasa alba iar spiritul intact intra in catalepsie odata la fiecare inflexiune a vocilor.
Nu-mi fa rate si nu ma rata, domnule doctor!
Azi eu iti voi fi subiectul de Cannes .
Gloria prostitutiei sociale.
Creezi un tel, compui un plan,
culegi neoane din tavan.
Vina dara la izvoara
Sa-ti dau jar, sa manci papara
Sunt un paria de lapte
Esti nectar de ierburi coapte.
Strange sanul, pica fruntea,
trage botox in tigari,
Eu m-apropii-ncet de priza
simte-te coclind in nari.
Nu trage cortina
Atunci cand fac sex
Ucide-mi ratiunea cu vina
Cand innebunesc.
Recita-mi tacerea ce-ti curge prin vena
Penumbra marcheaza exilul de rest
Ma indragostesc
De mine plangand in extaz pe o scena.
- Stalker – Tarkovski (pentru ca este incet, apasator, greoi, plin de substanta si Fratii Strugatki au scris carti miraculoase)
- Burnt by the Sun – Nikita Mihalkov (pentru ca este tragic in esenta, plin de umor in aparenta, pentru ca fiica lui Mihalkov este copilul pe care mi-l doresc, pentru ca este regizat incredibil si pentru ca l-am vazut o singura data, dar intr-o ambianta perfecta)
- Eraserhead – David Lynch (pentru ca prima oara mi-a placut la nebunie si a doua oara nu l-am mai suportat, pentru ca este lent, greoi, pentru ca Lynch a fost initial fotograf si se vede asta peste tot in film)
- Nine and ½ Weeks – Adrian Lyne (pentru ca am fost batut cu baloane o data, pentru ca imi place gheata si sa fac dragoste in ploaie si pentru ca m-am regasit pe acolo, pe undeva)
- Moartea Domnului Lazarescu – Cristi Puiu (pentru ca este apasator, enervant, real, pentru ca joaca mama Alexandrei si Mariei si pentru ca stii inca din titlu ce se va intampla. A, si pentru ca Lazarescu vine de la biblicul Lazar…)
- Cidade de Deus – Fernando Meirelles (pentru ca asa este viata in favele, pentru ca ai mei au fost in Rio si era sa fie impuscati, pentru ca este filmat cu actori amatori)
- Cele 120 de zile ale Sodomei – Paolo Pasolini (pentru ca este revoltator, pentru ca desi nu voiam sa continui sa vad, nu puteam inchide ochii, pentru ca Pasolini era nebun si pentru ca mie nu-mi plac oamenii normali)
- Requiem for a Dream – Darren Aronofsky (pentru ca…muzica…pentru ca…drogurile…pentru ca…distrugere…pentru ca…tot)
- Der Untergang – Oliver Hirschbiegel (pentru jocul actorului ce-l interpreteaza pe Hitler per-fect, pentru portretizarea per-fecta a unui om paranoic, depresiv si schizofrenic, pentru ca nu, Hitler nu traieste inca pe o insula pustie, cu Napoleon si cu Elvis…)
- Amadeus – Milos Forman (pentru ca asa l-am “cunoscut” pe Mozart – omul, pentru ca este un film ce arata cum arta este deseori aruncata intr-o groapa comuna, pentru ca imi place muzica clasica)
- Casanova - F. Fellini (pentru ca am aflat un Casanova schizoid, depresiv si cu o imaginatie bolnava, pentru ca filmul este absolut naucitor si nebunesc, pentru ca este, in opinia mea, cel mai bun al regizorului dar si al naibii de depresiv)
- Blowup – Antonioni (pentru ca lasa multe semne de intrebare, pentru ca filmul trebuie cu adevarat…admirat, nu privit, pentru ca multe lucruri raman ascunse privitorului)
- Donnie Darko – Richard Kelly (pentru atmosfera Lynch-iana, pentru muzica, pentru niste priviri in oglinda ce-mi dau fiori, pentru iepurele creepy ce prevesteste sfarsitul lumii)
“Nu-ti pierde aripile, nu plange si sa nu cazi…te rog, neiubito!…te rog…”
Nu ai dreptul sa ma rogi nimic. Nu fii nebun!
“Stiu ca tie-ti plac nebunii…oare am devenit cal, regina mea…?”
Esti undeva intre, pe o tabla de sah spatiala. Nu stiu de mai vreau sa ma joc…de mai pot…sunt confuza, nu stiu nimic. Cine esti tu?
“Eu? Eu sunt omul care sta intr-o prescura si am in mana un cutitas de argint si doi stropi de vin dulce pe buze. Eu sunt cel ce priveste, preoteste, icoana din oglinda, rugandu-ma sa ma manjesc pe jos sa ma zbat si sa mor rastignit. Eu sunt cel caruia i-ai spus ca ai vrea sa se prefaca in fetus si sa-ti intre-n abdomen. Eu sunt acum acela care-ti urca de acolo prin amigdale, si te saruta pe buze din interior, pagan!”
Ma tulbur cand ma impingi in mine, iti amintesti? Oare cine sunt eu…?
“Tu…tu esti cea care s-a casatorit peste hotare cu mine. Tu esti mireasa alba de la fereastra, mireasa alba de aproape din noptile cu neon in care nu asteptam rasaritul. Tu? Tu esti ploaia care nu ma mai atinge dar care ma ineaca, pacatos. Tu esti…
TACI! O sa-mi frang coloana vertebrala si o sa te sugrum cu ea! O sa te inec in sangele meu in timp ce te strig! O sa…
“O sa ma smulgi din tine cu frenezia sangelui tare. O sa-mi frangi membrele cu gandul dizlocat la un dumnezeu feminin si trufas. O sa chemi pe zeu sa danseze intre noi si pe coapsa o sa-mi adormi spiritul.
chiar daca….chiar daca nu mai sunt in biserica alba”.
………………………………………
Vreau liniste. Multa liniste, neiubitule…
“Am in mana cheia pentru liniste. De ce ai daramat usa? Te prefaci in mine, dar eu nu mai sunt. Parintele tau am fost. Incearca sa ghicesti personajele tale. Proasta sclava, prefa-te in puzzle si risipeste-te, caci in iadul fiintei tale nu e loc pentru doi. Biserica alba nu e pentru noi. Si daca diluez sangele in ploi?! Atunci resping pamantul cu tine si cu noi, ard mastile trufiei mele si ma duc la dumnezeu.
Unui dumnezeu libidinal ii plang in surdina acum. Te-am parasit.
“Nu e nimic mai dezgustator decat mine mort.”
Asa este, de aceea te vreau viu. Inca. Nu m-ai intrebat cine sunt EU!
“Vrei sa te intreb? Bine. Cine esti tu…neiubito? Cine suntem noi, de fapt? Si apoi…dupa ce vei fi raspuns, vom tacea. Si ne vom odihni.”
Ah, da… Pe asfalt inca se mai vad umbrele noastre in piruete. Coloana mi-a crescut pana la infinit, intr-o bolta pana in cimitirul din Cismigiu. Nu mai exista niciunul dintre voi si toti sunteti unul, acel absent care se tot pierde printre umbre. Incerc sa gasesc ratiunea informatiei pure. Si am aripi. Si am aripi albe care mi se desprind din oase si ma ridica si ma dor ..si ma ridica…. si am aripi si ma inmultesc in doua, in trei , in sapte… si ma inmultesc pana la infinit. Mi-au crescut aripi si nu mai am maini si capul e plumbuit si zidul e tot mai aproape. Acelasi ceva de mine ma desparte. As vrea sa rad la infinit in noapte. Am aripi cu care imbratisez esenta, iar tie ti-am daruit mainile mele….ca sa le mangai cu ele. Am adormit pe altarul fricii pure. Am adormit cu un prunc in cortex si m-am deconectat. E nesperat de frig aici si aripile mi s-au ingreunat. Am crezut ca zbor in sus, dar zbor de-a lungul unui punct in contratimp cu mine. Am scris cu aripile si….tacere. Si nu ma prind si nu ma rastignesc de aripi si coloana. pentru ca eu sunt Universul. Pentru ca eu sunt a patimei si patima nu a fost a mea. Obsesiv pasesc in Cismigiu pe oglinzi si ma concentrez sa nu pierd firul povestii. Si ma scurg catre dreapta si nu mai am ganduri si aripile scriu fara mine. Am crescut inalta pana la cer …. ma surprinde elasticitatea centrilor mei nervosi si mi-as vomita propria chemare. Din spate vine cate un val si e octobmbrie si ploaie in mare si in munte. Daca ma arunc in spuma o sa-mi creasca coada…. voi vorbi din ce in ce mai rar de niciodata…. acum ating oglinda si e paralizata. Eu nu ma misc. Nu mai misc. Dar voi continua sa
vibrez.
Zbatere intre puternic si ridicol, intre ura si iubire, intre negru si alb, ying si yang, foaia alba s-a intins in fata mea. Usor, va capata aceste pete negre de mizerie, ce s-au intins de-a lungul timpului in atatea forme hidoase, dar diferite. O estetica a punctelor negre, ce formeaza litere, estetica mizera, pe o foaie, odata alba.
Sunt prins intr-o genune, intr-un ciclu drept, undeva, intre prietenie, ura, iubire, dorinta, pasiune, indiferenta, intre a nu vrea sa fiu ranit si intre a nu vrea sa ranesc. Ma doare, ranind foaia asta, odata alba. Cerul primeste norii, stelele, fac parte din misticul existentei lui, eu…nu am dreptul sa distrug astfel, albul nepatat. Toate sperantele si asteptarile mele se lovesc de faptul ca nu pot vedea cu adevarat, nu stiu sa vad.
Am ajuns sa visez. Visez, pentru ca sunt viu. Visez moarte,visez doar alb-negru, pentru a ma salva de mine insumi. Visul, este doar adevarul meu. Cand m-am trezit, am crezut ca ti-am mai auzit vocea, am crezut ca am mai spus cuvintele acestea, ceva insa ma face sa cred ca o sa-mi pierd mintile…oare inca mai visez? Este aceasta o noua realitate, ceva ce…iar…ma va facea sa-mi pierd mintile? Visul, este adevarul insa.
Exista si gri intre alb si negru, o subtire linie.
Ma ridic, aprind lumina, incercand sa insel noaptea, treaz de frica sa nu adorm, de frica sa nu visez iar visul. Vreau sa scap de demonii din mintea mea, vreau sa alerg, sa evit sa distrug albul, cu aceste pete negre, nu vreau sa te distrug, foaie. Distrugandu-te, mi-as facea mie bine. Lasandu-te, poate voi invata, candva, sa visez si in culori, sa desenez pe tine, cu tine. Daca mi-ai cere sa te distrug, poate m-as plictisi sa-ti umplu spatiile inca albe, si ai scapa, daca insa tu taci si accepti cuvintele mele, ma inviti sa le scriu pe tine. Vreau, nu vreau, ura, iubire, puternic, slab, ying, yang, alb, negru. Gri.
Candva…nu stiu de ai simtit viitorul apartinand trecutului vreodata, si nu ti-ai dat seama cum se poate asta…Un vis reflectat de timp si inchis in timp, oare este acum, oare se intampla acum, oare se intampla, si atat?? Himera, sau adevar?
Sangele, este rosu, improasca totul, literele mele negre, improasca pagina aceasta, curata, nepatata, neatinsa. Pana la mine. Inca este bine…mai exista spatii, intre aceste cuvinte, daca nu vor mai fi, te vei pierde, vei deveni palida, in negrul tau…vei pierde tot ce ti-a mai ramas. Vreau sa le umplu. Vreau sa le si pastrezi nepatate, foaie! Pentru mine, pentru tine. Oare am visat despre asta, despre timpul asta, despre locul asta?
Simt ca am mai vazut chipul tau, incaperea asta a vietii, ca am trecut prin locurile astea.Te stiu pe tine… te urasc, esti scrisa…esti si nescrisa…te iubesc…
Putine clipe, ma despart de adevar… Se va umple foaia, oare voi reveni, sa umplu spatiile inca albe? Putine lacrimi mici, despart un om fericit de un om trist. La fel, doar o linie subtire, desparte un nebun de un geniu. Linia este subtire si intre ura si iubire. Oare eu sunt exact gri? Oare dansez, pe ea? Dar cat timp voi rezista in echilibru, pana sa cad? Si, cand voi cadea, unde voi cadea? Cum? Ce va fi? Ce voi fi? Ce se va intampla cu tine foaie? Voi fi ranit, voi rani, sau ambele de-odata?
Deocamdata, te-am lasat in urma, incep o alta…La inceputul ei, la mijloc, spre final, candva, imi voi pierde echilibrul Si atunci, iti cer iertare, din trecut, prin prezent si pentru viitor. Iarta-ma.
Si daca nu aveti timp… poate si in urmatoarele. :) In paranteze, niste pareri subiective. PUR subiective.
- Pulp Fiction – Quentin Tarantino (pentru regia originala – la acea vreme, pentru Uma Thurman si pentru un John Travolta care dialogheaza cu penisul sau)
- One Flew Over the Cuckoo’s Nest – Milos Forman (pentru un joc fantastic al lui Jack Nicholson si un final dramatic arta)
- The Shining – Kubrick (pentru ca NU este un horror clasic, pentru ca e dupa o carte Stephen King si pentru ca…este jack Nicholson genial. “I like it in this hotel…We shall stay here for ever….and ever….AND EVER…”)
- The Godfather – Coppola (It`s a classic…si un Al Pacino tanar si bine)
- Underground – Emir Kusturica (pentru ca este haotic, amuzant, dramatic, lovingly si are o muzica geniala si un joc absolut fabulos)
- Star Wars – George Lucas (pentru ca ala negru care respira greu era ta-su…si pentru ca ma uitam cand eram mic de 3 ori pe zi la film, pe caseta video)
- Corpse Bride – Tim Burton (pentru ca este cu Johnny Depp…animat…cu o muzica fantastica si un Tim Burton ce vede totul altfel. Distorsionat. Deci frumos)
- Omul Foarfece – Tim Burton (pentru ca este cu Johnny Depp…in carne si oase de asta data…)
- Odiseea spatiala 2001 – Kubrick (pentru ca in spatiu, sunetul NU se propaga…este unul dintre FOARTE putinele filme in care explozia in spatiu este fara sunet. Pentru atmosfera apasatoare, si pentru ca…n-am inteles nimic din final :) )
- Lord of the Rings: Return of the King – Peter Jackson (pentru ca e cu elfi, hobbiti si un gagiu pletos, brunet, de da cu sabia. Si pentru Noua Zeelanda…A! si cartile sunt geniale in limba engleza citita)
- The Good, the Bad and the Ugly – Sergio Leone (pentru ca este cateodata parca facut “la misto”, este mai mult decat un western, e dinamic si pentru ca am tras de Alexandra 3 ani sa-l vada si nu a vrut. Dar o VA FACE, mark my word, O VA FACE!)
- A Streetcar Named Desire – Elia Kazan ( pentru ca Marlon Brando a strigat, la un moment dat “STEEEELAAAAAAAAAA” si a ramas in istorie. Ba chiar e si bere…)
- Fight Club – David Fincher (pentru ca e cu Edward Norton, Brad Pitt si Helena Bonham Carter. Si pentru ca toti avem problemele alea din film…mai mult sau mai putin…)
- Tacerea Mieilor – Jonathan Demme (pentru ca Anthony Hopkins zice “Hello, Clarice….”si a ramas legenda. Si pentru ca Jodie Foster, cu acel “s” genial, mi se pare sexy. Rau.)
- Rambo – Ted Kotcheff (nu, glumesc…Pe bune glumesc!)
- Sin City – Robert Rodriguez (pentru ca este regizat in stil nebunesc, special, pentru ca Benicio del Toro joaca fan-tas-tic, pentru ca e sangeros fara a parea in plus, pentru ca Jessica Alba e…aaa…ce ziceam? )
- Snatch – Guy Ritchie ( “Are you in London?!? No, I`m in a rush!” Pentru ca este cea mai originala si mai cretina comedie ever created. Si pentru ca Brad Pitt este tigan. Si pentru ca in scena cu box-ul, cand isi arata pieptul si tatuajele, toate tipele nu mai clipesc si ma amuza….)
- Amelie Poulain – Jean-Pierre Jeunet (pentru ca tuturor ne place sa avem o perna rece vara, cand ne culcam, pentru ca toti ne-am intrebat cel putin o data in viata “oare cati oameni au orgasme acum?”, pentru ca m-a invatat cum sa o sarut pe femeie iubita si pentru ca tot timpul mi-a placut sa-mi bag mainile intr-un sac plin cu boabe de fasole)
- American Beauty – Sam Mendes (pentru muzica, pentru Kevin Spacey care-i arta, pentru petalele alea de trandafiri, ale naibii, pentru ca tot timpul cand vad o punga zburand zic “uite! Cel mai frumos lucru din lume!” si pentru ca asa am cunoscut-o pe Alexandra. Mentin parerea ca este un film de nota 8 )
- Portocala Mecanica – Stanley Kubrick (pentru privirea de la inceputul filmului, pentru decoruri, pentru tema atat de actuala si pentru un anume poster)
- Forest Gump – Robert Zemeckis (pentru ca pot sa scriu in mesaj cand cineva intarzie “Run, Forest, RUN!”. Si ma simt bine mai apoi. Inca vreo 4-5 minute. A, si pentru Tom Hanks. Si ca veni vorba de el…)
- Cast Away – Zemeckis (pentru ca nu as putea sa-mi scot un dinte singur dar as puea oricand sa vorbesc cu o mingie de volei…)
- El Laberinto del Fauno – Guillermo del Toro (pentru ca am avut un tricou bestial cu filmul, pentru ca m-a socat o secventa care a venit foarte…pe neanuntate, pentru ca regia este inteligenta si pentru ca am pierdut tricoul, la munte)
- Mar Adentro – Alejandro Amenabar (pentru ca trateaza o tema care m-a interesat – eutanasierea unui om care nu mai are nicio speranta. Si o trateaza chiar bine rau…)
O sa revin intr-un post viitor cu RESTUL filmelor de-mi placura de-a lungul timpului. :)
…si deci ieri am fost la Anim’est, gasca mare – subsemnatul, Cristina, Stefan, Maria, Dana, Cristina Andries and more. Si vazuram 12 scurt-metraje in incita cinema Scala (n-am mai fost acolo de ceva vreme…).
Lume destul de multa, dar nu s-a umplut sala cum ma asteptam. Intrarea 7 lei, eftin si dragut. Am primit si un sticker roz cu o oaie roz si cu urechi negre, care este lipita estetic pe peretele galben din dreapta mea , langa bomboanele galbene de la Symantec. (asta ca sa stiti…este important…)
Nu, nu am facut reclama la Symantec.
Am votat ca cel mai bun scurt-metraj “El empleo”, un film din 2008 argentinian de 6,19 minute, in care era descris drumul unui tip spre serviciu. Pe drum insa se intalnea cu diversi oameni care aveau ca job sa joace rol de cuier, de scaun, de taxi (il cara in spinare pe personajul nostru), doi stateau atarnati ca semafor (unul cu tricou rosu, unul cu verde), contrabalans la lift (un tip gras) si asa mai departe. La final, personajul urmarit ajunge in fata unei usi, se intinde pe jos, plictisit, si-si ia in primire slujba – pres de sters picioarele.
Deci…fiecare dintre noi are un superior si toti ne folosim unul de altul pentru a trece prin existenta.
Mi s-au mai parut simpatice Procrastination (unde un tip recita, crescendo, insotit de imagini, prin CE amanam sa facem ceva – cand ne facem ceai, cand mestecam ceaiul incet, cand ne uitam pe fereastra, visatori, cand ne scarpinam prelung pe obraz, cand ascutim un creion etc.), Une petite histoire de l’image animee ( cum a aparut cinematografia si ce a impins omenirea sa doreasca asa ceva – very funny one, la misto, asa…mi-a amintit de o carte a lui Pratchet – Moving Pictures – satira la adresa Hollywood-ului), sau Jungle Jail (in stil Pixar) si Yours Truly (un colaj polistist care pare al dracu` de greu de realizat…).
Astazi de la un 8:30 merg cu Alina la Cei trei hoti (Die Drei Rauber), 2007, de 80 de minute. Sa vedem…
A inceput si pentru mine, poate ceva mai tarziu decat pentru altii, stagiunea la teatru.
Azi seara am fost cu niste oameni (mai multi decat credeam initial dar the more, the better) la piesa “Ajutorul” de la teatrul Metropolis. In rolurile principale Luminita Gheorghiu (Moartea d-lui Lazarescu, Marfa si Banii sau Morometii) si Mihai Constantin (Canton sau Si totul era nimic).
Piesa este o drama al naibii de actuala, regizata de Alice Barb – o familie de patru, cu un tata alcoolist si schizofrenic, o mama subjugata, nesigura si putin dementa si doua fiice ca doua umbre.
Personajele se dezvolta si se prezinta de-a lungul a patru anotimpuri, echivalentul a circa o ora si jumatate de piesa foarte bine jucata. Luminita Gheorghiu, ca de obicei, ofera un spectacol absolut fantastic, mai ales spre final cand, efectiv, nu voiam sa mai clipesc doar pentru a vedea genialitatea unuia dintre cei mai de seama actori autohtoni.
Scenografia pe mine unul nu m-a impresionat, dar de la prietenii mei a primit review-uri in general foarte pozitive.
Este o piesa puternica ce probabil va va soca, sau deprima sau va va lasa un gust amar, prin veridicitatea ei. Undeva, acolo…poate va veti regasi si voi?
Din cauza unui inceput nitel monoton si a unui joc din partea lui Constantin cateodata nitel…fortat…nu dau 10 piesei, ci un 8,5.
Incepe Animest. Revin cu review-uri si de acolo. Intre timp, mergeti la piesa aceasta.
Va pupai.
Brusc, incerca sa si-o imagineze goala. Nu goala, dezgolita. De orice. Sa ramana, ea, fiinta considerata o persoana incantatoare, doar un schelet, un craniu gol, sustras de orice ganduri, idei, simtiri. Ochii-i verzi patrunzatori, sa ramana doua orbite goale, parul saten razvratit, ondulat, sa dispara, luandu-i locul crapaturile de pe un craniu gol, sanii-i sa faca loc unei cutii toracice plate, reci, fara simtire, fara tresarire, senzualitate si feminitate, gatul, atat de senzual, sa ramana o prelungire goala si rece.
Se plictisise. Nu mai stia ce sa faca, nu mai simtea sa o vada asa cum i se paruse la inceput, nu mai voia sa se minta ca o sa aiba ceva de-a face cu ea, si sa o minta. Asa ca incepuse acest joc al imaginatiei, dezgolind-o din priviri.
Si, brusc, reusi. In clipa imediat urmatoare, disparu orice dorinta, si-o imagina imbatranita, ridata, posaca, ragusita, ghemuita pe scaunul ala, senila. Si renunta. Nu mai era interesat, relaxandu-se, devenise el, acel EL care, rezemat de spatarul de lemn, privea undeva, prin ea, vorbea fara sa-si priveasca cuvintele din unghiuri diferite, o vedea si nu o simtea. Fata, dintr-una interesata, capata mimica ce se potrivea unui om ce se concentra la ce avea sa faca maine, cum avea sa…
`Tu, hei….esti atent la ce-ti zic? Sa stii ca este interesant, am nevoie de un sfat…`
Parca auzise ca a spus ceva…Mda…Incerca sa o priveasca ca inainte, sa revina si el pe scena jocului dus pana acum, sa isi continue dansul zambetelor, dansul ce-l voia prenuptial. Cuvintele, ce inainte gandite fiind, se potriveau de minune in al sau joc de puzzle, acum se rostogoleau, in aer, lovindu-se de craniul gol, de orbite innegrite. Interesul disparuse, actorul ramasese, pe scena, doar cu o paiata cu care sa vorbeasca.
Ridica bricheta catre ea, sa-i dea foc.
Tigara se aprinse, un norisor de fum se ridica, undeva, deasupra lor. Acolo se gandi nitel ce sa faca si se raspandi deasupra lui si a fostei scene pe care jucase. Acum, actorul, cu machiajul inca pus, statea posomorat si plictisit pe un pat. Asternuturi albe, curate, alaturi de el, spate-n spate, un schelet, cu orbitele goale, cu craniul crapat, cu gatul inele de oase. (oare eu cu asta m-am prefacut atat!? Ca sa ce?! )
Se scuza, nu astepta raspuns, se grabi inspre incaperea cu oglinzi.
Apa, rece, i se strecura printre degete, inainte sa ajunga la fatza. Isi mangaie chipul, se privi in oglinda si nu se vazu. Incerca din nou, de asta data, apa se izbi cu forta de chip si privi cum spuma si machiajul se raspandesc lasandu-l pe el. Clipi des, prvindu-se pentru prima oara, trezit dintr-un joc egoistic al sinelui. Scutura cu forta din cap, se sterse. Da, acum, era curat. Era el.
`O sa numar pana la trei, si o sa dispari. Nu ma mai interesezi, nu meriti masca mea! Pleaca! `
Si, disparu. Ramase, singur, intr-un colt, el, tigara, fumul. Savura, in tacere, momentul reintalnirii cu sine. Singuratatea, ii oferea relaxare, incredere, putere. Putea privi inauntrul sau, fara bariere si piedici, putea privi adanc, putea sa vada binele si raul, uratul si frumosul din el. Avea puterea sa se regaseasca, sa existe ca o entitate singulara. Scheletul ei disparuse, se plimba acum, pe strazi, in cautarea altor jocuri ale altor actori, patul, cu asternuturi albe il gazduia acum doar pe el. El, sincerul el. Atat de sincer….Atat de singur in patul acela… Atat de singur….singur…. In curand frigul il cuprinse.
Isi puse haina pe sine, oglinda, il privea. Acum, i se paru ca nu mai este atat de curat, i se paru ca este…simplu. Plictisit de sine. Atat de ordinar si gol. Scoase din haina un nou chip, lipit de fata lui arata bine, se potrivi perfect. Zambi oglinzii care-l privea, nerecunoscandu-l.
Si apoi….din nou….
O vazu, singura, la o masa, chipul, se transforma ca la o comanda intr-un zambet, ochii i se schimbara cu un licar. `Poate ca ea este…`
`Buna seara, te deranjez daca stau cu tine cat sa beau cafeaua? Stii…am venit singur si sper sa putem socializa…tu si cu………mine…`
Scena, capata viata, patul, alb, curat, era iar ocupat. O femeie si un actor, cu un zambet trist si o noua lacrima sub ochi, pe un colt.
