Clipi usor din gene si-l privi cum isi mangaie barbia, usor.

“Fii relaxat si creeaza ceva. Da, stiu ca tinzi sa crezi ca poti sa creezi ceva puternic cand simti ceva puternic…negativ, dar nu-i chiar asa.
uite, acum esti relaxat si creezi ceva. Un vartej. Sau este vertij?
Oricum, este CEVA.”

O asculta si clipi lung spre ea. Simti briza furtunii de la distanta. Lua chitara si o sprijini mai aproape de el.

“Uite. De exemplu, cel mai frumos lucru pe care l-ai creat vreodata a fost iubirea. Nu-i asa ca ai zis, candva, undeva…poate pe stanca…poate pe mare…poate pe o iarba… un sincer “stii…eu chiar te iubesc” si…nu a fost magic cand ti s-a raspuns inapoi…”si eu pe tine!”…?”

Se scarpina incurcat. Parca isi aducea aminte de asa ceva.

Vantul se inteti. Furtuna venea totusi catre ei.

“Hai…vrei sa intram?”, intreba el.
“Nu, vreau sa stam sa ne ploua. Cred ca ar fi amuzant sa intram cand vom fi uzi pana la piele! Vrei?”
“Bineinteles ca vreau. Ar fi…interesant si amuzant sa fac asta cu tine. Si cand te gandesti ca abia am inceput sa ne vorbim…”.
“Da…si…ti-a placut abordarea mea, nu-i asa?”, spuse ea, chicotind.
“Sa zicem doar ca…te pricepi la cuvinte. Si tu ai … acel ceva, acel ceva ce atrage. Sa fie…non-conformismul? Sau inteligenta? Nu stiu, dar ai atins niste puncte sensibile in mine”, zise el si mangaie corzile. Sunetul impanzii aerul deja greu.
“Ah…da. Stiu ca nu o sa ma uiti. Eu acum o sa plec. Sa-ti aduci aminte de mine…necunoscut cunoscut ce esti!”.

Il saruta scurt, pe buze. Inainte ca faldurile rochiei sale sa dispara, il atinse incet pe umar.

Barbatul ramase pe loc. Incepu sa ploua. Cand chelnerul veni la el sa il intrebe daca nu vrea sa intre in bar, era deja ud pana la piele.

Zi si noapte tot te-ntrebi despre viata, despre zmei,
de povesti si alte vesti – privesti? De nu, uite pe fereastra
vezi cum ploua ca din glastra cand tu apa o arunci
si pe flori tu te prelingi, si tot simti si doar tot simti
si-ti doresti sa nu mai simti, dar totusi…exact!
tot simti!

Nu e genial sa stai intinsa, cu piciorul drept prelingandu-se incet, cu glezna descoperita, si sa te uiti afara, pe geamul doar usor intredeschis, si sa asculti cu ochii mintii ploaia? Si apoi sa inchizi ochii mintii si sa deschizi simturile, sa o mirosi. Sa se prelinga prin tine, peste tine, sa astupi si sa destupi, sa te uiti in spate si sa fii doar tu. Tu, in ploaie.

”Alb. Nu-i asa ca albul este uneori prea alb? Si ca merita uneori…spalat?”, ii spuse, din coltul camerei.

Ea tresari. Nu stia ca era acolo.

”Da. Albul este uneori prea alb. De aceea ploua bleu si gri. Pentru a colora”.

Veni si se puse langa ea. Umerii li se apropiara, gleznele se atinsera incet.

Hai sa-ti zic ce ma gandesc, cat stau drept si iscodesc,
privirea-ti e colorata, ganduri multe si de-odata, te
gandesti sa te sarut, sa te-alint marunt si mult, sa te scot
in ploaie-afara sa dansam ca-n primavara, toamna sa tot vina
iara
sa ne prinda intr-o doara. Sa ne pese? De ce oare? Sa ne doara?
Nicio seara! Sa dorim? Da, sa dorim, sa nu ne mintim…

Adormi. Adormi zambind. El se ridica incet si se duse pe scaun. Era intuneric, luminat doar de sunetul rapaitului de ploaie. Fuiorul de ceata intra pe geam. Ridica degetul si se juca putin cu fumul, il infasura strans in pumn si-i dadu drumul. Sufla spre ea.

Ceata pluti incet, se infasura pe glezna fetei, apoi se prelinse deasupra corpului ei, se opri deasupra buzelor, apoi se franse in fire de par. Tresari si deschise ochii, incet.

”Vino langa mine. Tine-ma in brate…hai sa jucam ceva”.

Barbatul se ridica si iesi din incapere. Ploaia continua sa cada si ea zambi. “Stiu ca de fapt vrei sa fii langa mine…”

Iesi in ploaie. Adu-mi fuioare de apa si te desfata,
si cand vii ud sa ma tii, sarut mii in amintiri, treziri
si simtiri sa-mpartim, sa-ntinerim, oferim si razvratim
jucam jocuri de copii, oameni mari si tinerii…hai, vino!
Sa ma tii…

Se intoarse pe o parte si adormi.

Hai mai bine-ncoa’ cu mine, s-alergam doua masline intr-o farfurie plina – de trairi si de emotii, de ludic si respiratii.

“Da, nu uita sa respiri! Este un proces…de baza! Stai cu suflet plin de gol si golul ti-e plin de tine! Lasa capul intr-o doara, uite-te adanc in seara si cheama-ti oamenii dara… singuri stam o moarte-ntreaga, macar viata s-o…traim!”

Ii spuse si-si lua lucrurile si pleca.
Liniste.
“Pf. Cand o sa mor oricum nu o sa ma mai intereseze. Ce…nebun“, isi spuse.

(Pentru ca, nu-i asa? toti suntem rai si de fapt ne bucuram cand cineva este lovit. Ni se arata asta de mici, de cand mergem la circ, sa radem de clovnii de acolo!)

Si dupa fiecare zi de munca, bufonul se intorcea acasa, singur, in coliba lui si isi intindea oasele din ce in ce mai obosite pe patul sau saracacios. Si zambetul ii palea, vopseaua se ducea, adormea si se visa…om.

Si asta zi-de-zi, luna de luna, ani intregi.

Si ultima lui reprezentatie a fost cea mai amuzanta, atunci cand de fata cu toata lumea isi puse streangul de gat. Oamenii batura din palme – pasa-mi-te credeau ca este doar un alt truc! – si cand vazura ca bufonul nostru se zbatu pentru o ultima oara, il ridicara si-l ingropara.

Si acum, un alt bufon, tot “al nostru”, ii lua locul. Era la fel. Imbracat la fel, se purta la fel, facea aceleasi glume, sub masca lui zambitoare, sub privirile sale sclipinde si ropotul de rasete ce-i insoteau fiecare cazatura.

“Sunt puternica. Sunt puternica incat pot sfasia orice! Sunt puternica si solida!”, isi spuse leoaica inainte de a ataca si a prinde gazela.

“Sunt puternica. Sunt puternica si rapida, pot sfida aerul si vanturile. Sunt puternica si toate se tem de mine!”, isi spuse acvila, inainte de a plonja si a prinde animalul-prada.