Category Archives: creatie

Povestioara, partea a V-a

A fost odata ca niciodata, ca de n-ar fi nu s-ar povesti, Fericirea.

E, si se face ca aceasta Fericire statea ea linistita, intr-o buna seara, pe un butuc, si se gandea la cat de fericita este. “Ce frumos este sa me cheme Fericirea! Uite, chiar si doar asta ma face sa zambesc si sa rad!”, isi spuse Fericirea, si se ridica sprintena, indreptandu-se spre strada.

Si amu, dragii tatii, la primul colt o aborda un zmeu. Un zmeu manelist.

“Hohohohooooo, ce bucata avem aici! Gagico, vrei o tura cu mine si Bemweul meu!? hai ca am bishtari!”

Si din una-n alta, Fericirea ajunse, mai mult violata decat de buna voie, sa se dea cu “Bemweul” manelozmeului prin oras… Muzica urla din boxe, Fericirea se facea din ce in ce mai…
mica.

Ajunsera la maneloteca zmeilor cei urati si rai si acolo fu obligata aproape sa se prostitueze, in dreptul unei bare… pleca Fericirea, mai mult moarta decat vie.

Si trecura orele, si cu orele din ce in ce mai multi neoameni se luau de ea, de faptul ca indraznea sa zambeasca pe strada chiar lor, unul chiar a ciupit-o! Si vazu totul…vazu cum prietenii se strapungeau pe la spate, cum iubitii nu erau iubiti si cum cautarile erau in van, in zadar…cum unii nu vedeau ce se intampla in jurul lor, oribiti de propriu ego fiind.

Si atunci, dragii mei, Fericirea deveni…nefericita.

Se duse pe butucul ei, singura, langa padurice, se aseza incet, lent…si-si studie rochia. “Uite…aici m-a atins acela…aici am fost smulsa…si aici am simtit ura…pentru prima oara in viata mea”.

Fericirea se ridica, la fel de incet, si disparu plutind ca un fum dupa arbori. Acestia o inghitira si ea disparu.

Si se spune ca atunci cand zmeii vor deveni Feti-Frumosi si neoamenii Oameni, atunci va iesi Fericirea dintre copaci si ne va imbratisa pe toti.

Si v-am spus povestea-sa, si pleca-voi pe-o saltea (zburatoare, na!).

Pam-PAM!

Scurta relatie

“Fii relaxat si priveste la acel nor intunecat. Vezi ce departe este de tine? Nu-i asa ca iti place sa privesti furtuni, atunci cand acestea explodeaza la distanta de tine…
si tu nu simti decat o briza mica de tot, pe obrazul tau?”

Clipi usor din gene si-l privi cum isi mangaie barbia, usor.

“Fii relaxat si creeaza ceva. Da, stiu ca tinzi sa crezi ca poti sa creezi ceva puternic cand simti ceva puternic…negativ, dar nu-i chiar asa.
uite, acum esti relaxat si creezi ceva. Un vartej. Sau este vertij?
Oricum, este CEVA.”

O asculta si clipi lung spre ea. Simti briza furtunii de la distanta. Lua chitara si o sprijini mai aproape de el.

“Uite. De exemplu, cel mai frumos lucru pe care l-ai creat vreodata a fost iubirea. Nu-i asa ca ai zis, candva, undeva…poate pe stanca…poate pe mare…poate pe o iarba… un sincer “stii…eu chiar te iubesc” si…nu a fost magic cand ti s-a raspuns inapoi…”si eu pe tine!”…?”

Se scarpina incurcat. Parca isi aducea aminte de asa ceva.

Vantul se inteti. Furtuna venea totusi catre ei.

“Hai…vrei sa intram?”, intreba el.
“Nu, vreau sa stam sa ne ploua. Cred ca ar fi amuzant sa intram cand vom fi uzi pana la piele! Vrei?”
“Bineinteles ca vreau. Ar fi…interesant si amuzant sa fac asta cu tine. Si cand te gandesti ca abia am inceput sa ne vorbim…”.
“Da…si…ti-a placut abordarea mea, nu-i asa?”, spuse ea, chicotind.
“Sa zicem doar ca…te pricepi la cuvinte. Si tu ai … acel ceva, acel ceva ce atrage. Sa fie…non-conformismul? Sau inteligenta? Nu stiu, dar ai atins niste puncte sensibile in mine”, zise el si mangaie corzile. Sunetul impanzii aerul deja greu.
“Ah…da. Stiu ca nu o sa ma uiti. Eu acum o sa plec. Sa-ti aduci aminte de mine…necunoscut cunoscut ce esti!”.

Il saruta scurt, pe buze. Inainte ca faldurile rochiei sale sa dispara, il atinse incet pe umar.

Barbatul ramase pe loc. Incepu sa ploua. Cand chelnerul veni la el sa il intrebe daca nu vrea sa intre in bar, era deja ud pana la piele.

Intra si ii simti mirosul langa al lui.

Dans si ploaie

Spirit alb si matraguna stai intins si nu mai suna,
apa alba de prin ceruri sa se sparga nori de teluri –
diferite scopuri mici, hocus-pocusi si pitici si te-ntrebi
si te ridici, de ce ploua cald si verde, de ce apa tot se cerne
cand tu stai si doar astepti prima raza peste ses.

Zi si noapte tot te-ntrebi despre viata, despre zmei,
de povesti si alte vesti – privesti? De nu, uite pe fereastra
vezi cum ploua ca din glastra cand tu apa o arunci
si pe flori tu te prelingi, si tot simti si doar tot simti
si-ti doresti sa nu mai simti, dar totusi…exact!
tot simti!

Nu e genial sa stai intinsa, cu piciorul drept prelingandu-se incet, cu glezna descoperita, si sa te uiti afara, pe geamul doar usor intredeschis, si sa asculti cu ochii mintii ploaia? Si apoi sa inchizi ochii mintii si sa deschizi simturile, sa o mirosi. Sa se prelinga prin tine, peste tine, sa astupi si sa destupi, sa te uiti in spate si sa fii doar tu. Tu, in ploaie.

”Alb. Nu-i asa ca albul este uneori prea alb? Si ca merita uneori…spalat?”, ii spuse, din coltul camerei.

Ea tresari. Nu stia ca era acolo.

”Da. Albul este uneori prea alb. De aceea ploua bleu si gri. Pentru a colora”.

Veni si se puse langa ea. Umerii li se apropiara, gleznele se atinsera incet.

Hai sa-ti zic ce ma gandesc, cat stau drept si iscodesc,
privirea-ti e colorata, ganduri multe si de-odata, te
gandesti sa te sarut, sa te-alint marunt si mult, sa te scot
in ploaie-afara sa dansam ca-n primavara, toamna sa tot vina
iara
sa ne prinda intr-o doara. Sa ne pese? De ce oare? Sa ne doara?
Nicio seara! Sa dorim? Da, sa dorim, sa nu ne mintim…

Adormi. Adormi zambind. El se ridica incet si se duse pe scaun. Era intuneric, luminat doar de sunetul rapaitului de ploaie. Fuiorul de ceata intra pe geam. Ridica degetul si se juca putin cu fumul, il infasura strans in pumn si-i dadu drumul. Sufla spre ea.

Ceata pluti incet, se infasura pe glezna fetei, apoi se prelinse deasupra corpului ei, se opri deasupra buzelor, apoi se franse in fire de par. Tresari si deschise ochii, incet.

”Vino langa mine. Tine-ma in brate…hai sa jucam ceva”.

Barbatul se ridica si iesi din incapere. Ploaia continua sa cada si ea zambi. “Stiu ca de fapt vrei sa fii langa mine…”

Iesi in ploaie. Adu-mi fuioare de apa si te desfata,
si cand vii ud sa ma tii, sarut mii in amintiri, treziri
si simtiri sa-mpartim, sa-ntinerim, oferim si razvratim
jucam jocuri de copii, oameni mari si tinerii…hai, vino!
Sa ma tii…

Se intoarse pe o parte si adormi.

Afara, el dansa la fereastra ei, incet, si-i soptea vorbe albe-n bleu.

S-alergam doua masline

Unde pleci si un’ te duci, tot aluneci pe butuci si te-mpiedici, te ridici, poticnesti si tot te misti – esti nurlie sau zurlie, stai cu ata-n palarie si cu freza desfacuta da cu viata nefacuta?

Hai mai bine-ncoa’ cu mine, s-alergam doua masline intr-o farfurie plina – de trairi si de emotii, de ludic si respiratii.

“Da, nu uita sa respiri! Este un proces…de baza! Stai cu suflet plin de gol si golul ti-e plin de tine! Lasa capul intr-o doara, uite-te adanc in seara si cheama-ti oamenii dara… singuri stam o moarte-ntreaga, macar viata s-o…traim!”

Ii spuse si-si lua lucrurile si pleca.
Liniste.
Pf. Cand o sa mor oricum nu o sa ma mai intereseze. Ce…nebun“, isi spuse.

Brusc, auzi musca din coltul casei, cum se aseza pe peretele gol.
Ce….liniste s-a lasat…

Bufonul (poveste de adormit copiii, partea a IV-a)

A fost odata ca niciodata, ca de n-ar fi nu s-ar povesti, un bufon.
Si bufonul nostru era echipat cu tot ce-i trebuia – avea vopsea alb-rosie pe fata, avea caciulita cu trei cloptei pe cap care, la fiecare pas, zdranganeau, avea ciubote cu varf intors in picioare si haine colorate in dungi de curcubeu.

Si bufonul nostru traia la curtile regilor si printilor, la curti de boieri si de oameni ce doreau sa rada. Se scalambaia, se lovea singur, se impiedica si oamenii radeau de el.

(Pentru ca, nu-i asa? toti suntem rai si de fapt ne bucuram cand cineva este lovit. Ni se arata asta de mici, de cand mergem la circ, sa radem de clovnii de acolo!)

Si dupa fiecare zi de munca, bufonul se intorcea acasa, singur, in coliba lui si isi intindea oasele din ce in ce mai obosite pe patul sau saracacios. Si zambetul ii palea, vopseaua se ducea, adormea si se visa…om.

Si asta zi-de-zi, luna de luna, ani intregi.

Si ultima lui reprezentatie a fost cea mai amuzanta, atunci cand de fata cu toata lumea isi puse streangul de gat. Oamenii batura din palme – pasa-mi-te credeau ca este doar un alt truc! – si cand vazura ca bufonul nostru se zbatu pentru o ultima oara, il ridicara si-l ingropara.

Si acum, un alt bufon, tot “al nostru”, ii lua locul. Era la fel. Imbracat la fel, se purta la fel, facea aceleasi glume, sub masca lui zambitoare, sub privirile sale sclipinde si ropotul de rasete ce-i insoteau fiecare cazatura.

Si inchei povestea-asa si va spun ca zambetele false sunt mult mai dureroase decat sincera lacrima. Deci, nu mai fiti bufoni, oameni buni!

Teoria spatiu-timp. Viziune…atemporalspatiala.

Intr-un spatiu atat de selectiv cum este timpul, viata are un rol infim.
A vietui este doar un verb la infinitiv – asa cum ne invata cartile de gramatica. Si din pacate, deseori, acesta ramane fixat doar intre acele pagini deseori anoste, imbacsite.
Da, noi vietuim. Adica roim, fara noima si fara sens, haotic, in acest micut univers propriu. Rau, bun, neutru, tot mic si insignifiant ramane.
Stam la masa si povestim – fiecare despre maruntele lor existente. Unii radiaza fericire, altii plang tristete.
Intr-un spatiu atat de selectiv cum este insa timpul, fiecare poveste este atat de limitata, incat variantele sale tind sa fie…infinite.

Nu este un non-sens, daca iti iei nitel…timp…sa te gandesti. Doar traim limitati, macar atat sa facem si noi…

Nu-i asa ca pana aici ti s-a parut totul foarte banal, sau, din contra, nu ai inteles nimic?
Exact de-aia am dreptate.

Hai sa credem mai mult in viata, sa ii crestem rolul…in timp! Hai sa credem mai mult in noi si in ce de langa noi. Sa nu ne raportam doar la…acel spatiu-timp atat de selectiv si stramtorat.
„Din punct de vedere psihologic”…imi spunea astazi un bun prieten, la o masa (atat de mica de altfel). Cand aud o fraza care incepe asa…stiu ca va fi ceva pretentios…dar despre care deja stiu. Ciulesc totusi…simturile.
Cred ca timpul fiind atat de selectiv, la un moment dat…pur si simplu fuge de noi si ne obliga sa ne…plafonam. Sau chiar sa uitam de individualizare, de ceea ce suntem noi, in esenta noastra.

Ne raportam la trecuturi, in loc sa ne uitam le prezent. Pentru ca da, viata are un rol infim si uneori vrei sa te minti si sa crezi ca este mai mare, avand iluzia ca ai experimentat deja ceva. Fals. Nu ai trait nimic. Tu esti acum, aici…si atat.

Ma pot contrazice atat de usor. Si imi pot da dreptate totodata atat de usor.

Ne nastem frumosi…traim frumos…apar primele riduri…semne de batranete…diformitati…pierdem controlul asupra fizicului…apoi asupra mintii…si apoi murim. E atat de simplu. Si tocmai de-asta este si frumos.
Si daca tot este totul atat de selectiv si de mic…de ce sa nu credem mai mult in prezentul…actual, ci traim in prezentul…trecut?
Nu stiu.
Stiu doar ca stiu multe dar prea multi refuza sa le asculte cu sufletul (in) prezent.

Am lansat SaseSimturi.ro – site-ul de review-uri unde simturile umane sunt la putere!

Am lansat www.sasesimturi.ro – Review-uri despre…absolut orice… scrise cu sprijinul exclusiv al domniilor lor, Simturile Umane.

Intra zilnic si vezi ce am mai “mirosit” – cladiri, site-uri, bauturi, jocuri, haine si altele!

Vom avea concursuri de review-uri cu premii, noi articole zilnic (parol!) si noi sectiuni. Feedback-ul e binevenit! :)

Voi reveni cu amanunte si astept pareri, idei, opinii and…altele. :)

O scena

“Cu un zambet nu se face primavara”, ii sopti la ureche.
Da, dar un zambet poate sa aduca prima raza de soare in toiul iernii!

Si se sarutara, zambind.

“O atingere imi da fior. Dar oare cat va tine acest fior?…”
Acesta va tine atata timp cat voi fi langa tine. Pentru ca de mainile imi vor fi tremurand, tot te voi atinge cu al meu sarut.

Si o stranse la piept, incet.

“O vorba frumoasa poate fi urmata de un potop de cuvinte urate…”
Dar daca vorba frumoasa prinde pamant proaspat, aceasta va creste in mii de alte cuvinte din ce in ce mai frumoase!

Si-i soptii la ureche un cuvant. Atat. Si rase vesel.

Luna se ridica incet, prafuita, pe decorul negru al noptii.

…………………………………………………………………..

Sala se goli. Piesa se termina. Oamenii isi luara hainele de la garderoba si se dusera la casele lor, intrara din nou in vietile lor. Vraja se risipi.

Cei doi actori mai ramasera cateva clipe in spatele scenei si se uitara lung unul la altul.

“Oare am jucat bine?”
Nu am de unde sa stiu… La revedere. Repetam si maine.

Sunt puternica

“Sunt puternica. Sunt puternica incat sa pot ridica o stanca! Ba nu! Un MUNTE intreg!!!
Sunt cea mai puternica de pe Pamantul asta”, isi spuse furnica, si se opinti si ridica firimitura de paine.

“Sunt puternica. Sunt puternica incat pot sfasia orice! Sunt puternica si solida!”, isi spuse leoaica inainte de a ataca si a prinde gazela.

“Sunt puternica. Sunt puternica si rapida, pot sfida aerul si vanturile. Sunt puternica si toate se tem de mine!”, isi spuse acvila, inainte de a plonja si a prinde animalul-prada.

“Sunt puternica. Sunt puternica si voi face fata! Sunt puternica si voi rezista!”, isi spuse femeia, inainte de a se prabusi sub povara interioara de nestavilit.

Fericirea-i un lucru marunt (??!!!)

Alergam sa ne distram si uitam sa ne bucuram. Fericirea este un lucru marunt?
Saaaa muriiiiti voi, Tapinarii! Serios? Nu v-a iesit rima altfel?

Fericirea este ceva ce nu se atinge niciodata!? E, pe bune, Chirila!? Ce om trist tre` sa fii atunci…sau doar vinzi cumva bullshit-uri pseudoprofunde copiilor creduli?

Sa vedem deci. Dansam si jubilam si ne dezmembram
Si ne jucam
In capite de fan visam, iar mirosul de alean e doar vis
Pe-un alt taram
Caci prin blocuri si stradute si casute mic-micute
stai si zaci si tot contempli timpul ce trece inert
infect
fara niciun efect.

Capita e un vis frumos, dureros, ti-e lene sa o mirosi,
sa o simti, sa te prelingi, si te complaci sa zaci si te plangi
ca nu te faci ci doar te desfaci si te umpli de angoase
stari prea grase si deloc frumoase.

Si atunci, cum sa fie fericirea un lucru marunt, mai, Tapinarii? Fericirea are nevoie de miscare. Fericirea are nevoie de dorinta. De o…capita de fan. Fericirea are nevoie de “:)“ “:)” “:)””:)”:”) emoticoane galbene care in afara irealitatii Internetului imbecil si stupid si senil (cu toate accentele sale de vinil…) capata culori. Rosu, albastru, bleu…violet si un curcubeu de apus.

“Ghid de marketing spiritual”.
Oare exista cartea asta? Titlul asta? Similar?
Daca ar exista, as fi primul care ar cumpara-o! S-ar potrivi aaaattaaaaat de bine cu ce se intampla in jurul nostru…

Da, da! Si al tau!

Te simt, apropos, Omule. Si e al naibii de bine! (emoticon de zambet) “:)”