Category Archives: creatie

Noaptea

Noaptea am dormit doar trei ore – infasurat precum
un fluture aproape transformat in cearceaful prea alb;
Prima ora a fost de cosmar, a doua ora a fost
cu iz amar
iar a treia, ascunsa intr-un sertar
al mintii
a insemnat primele doua repetate de saizeci de ori.

Noaptea trecuta m-am trezit la patru, era
bezna si se auzeau cainii atat de tare incat
mi-am bagat capul sub apa sa nu-i aud. Gandurile
s-au scufundat dar nu s-au inecat.

Noaptea este acum, repetata. Ce distanta mica
este intre virgula si punct.

Dezleaga-te

Stau inchis si revoltat incerc sa desacrez un pat. Cearsaf alb-gri sa ma intind in el, sa ma infasor si sa ma crucific cu oasele mainii mele intinse, goale. Sa am o perna deloc moale, sa-mi pun capul pe ea si cuiul sa-mi intre in vena ce imi distruge visele, sa o rupa, sa o macine si sa o alunge. Ceafa sa fie intrarea ta.

Stau inchis in camasa-mi de forta neagra, caci albul a fost aruncat – uite-te pe geam! Vezi? E mult gri si negru, si culorile-s duse, asa ca nu-mi zice ca sunt nebun, chiar de stau inchis, intr-un pat obosit, strivit, ostenit!

Si nu aud nimic, asa inchis cum sunt – aer gol, namol, ploaie, apa sau iarna, mi-e totuna! Sunt doar inchis, in propria-mi capela din propria-mi biserica ce nu are niciun credincios. Degeaba cladesti mii de biserici daca oamenii intra cu inima franta si cu mii pacate in ele, sa se roage la un dumnezeu in care nu cred!

Inchis stau in patul alb-gri, imbracat in negru, in camera neagra, atat de gol afara, inauntru. Poate e ceata, poate ca oameni au murit si mor chiar acum, poate ca toti au disparut si tot ce simt este doar o iluzie imbecila, senila, livida. Cum ar fi sa dispara toti, totul, si tu sa fii ultimul om? Si sa fii legat
intr-o camera neagra, intr-un pat alb-gri,
imbracat, da, in negru?

Nici nu ai banui atunci ce valoros esti…

Asa ca ia de ridica-te nitel. Da un ochi pe-afara, poate nu vezi pe nimeni! Poate ca toti sunt in biserici, ingenunchiind fals in timp ce se gandesc la pacatele ce vor face odata iesiti din locul “sfant”, poate ca toti copiii sunt la scolile vietii ce ii invata moartea, poate ca batranii sunt toti prin cimitire sa isi aranjeze ultimele ramasite, de parca conteaza unde o sa se duca dupa aia. Poate ca ceilalti sunt inchisi in birouri patratoase, cu figuri simandicoase, anoste si ipocrite.

Si daca este asa…daca este asa…tu realizezi ceva? Realizezi ca esti ultimul Om de pe pamantul asta, chiar de esti
legat de pat, tintuit, ponegrit?

Master of Puppets

Sunt pe un raft dintr-un magazin, in spate pelin si ma simt destul de sublim. Vine el cu mana argintie, ma apuca de palarie, se uita la pret si pufaie cu dispret – ce putin, pentru ceva atat de maret!
De as avea inima, frumos as zambi! In sfarsit, cineva ce-mi cunoaste adevarata valoare! Asa ca, cu candoare, se lipi de mana noului stapan.

Iesira din magazin, papusa verde ce nu ai pierde si stapanul cel nou, inalt si ce tocmai-si luase un nou cadou. Si sa vezi ce bou…

Ajunsera-n casa neagra, de la marginea orasului, stapanul lua ata si ac si incepu sa coasa, cu spor, papusa ce o cumpara din magazinul cu hamac. Ii puse un arc lung si ruginit, paraginit, intortocheat, anost si ingenunchiat si stapanul incepu sa se joace, cand incolo, cand incoace.

Si ce vede papusa,
pamant apropiindu-se
dureri rascolindu-se,
busit si lovit, rastignit
si indoit se prabusi la pamant
si tocmai cand zise “gata, am scapat”,
arcul il trase in sus, capiat

Se izbi de mana stapanului,
stransa si transpirata
o arunca iar, lata, la pamant mizer,
parca strivit de buldozer papusa
isi rupse o mana, si-un ochi ii cazu,
arcul se rupse, visele prinsera catuse.

Era doar o papusa, in mana stapanului, arcul rodea din ea, ii rodea existenta. Era doar o carpa, in mana cea mare, era doar un pres, sa-i sada la picioare.

Papusarul se plictisi. O dosi intr-o punga de alte papusi moarte si, aplecat de spate, iesi din casa, sa se-mbate.

Alt destin rupt, alta viata nestiuta, papusa, fara brat si ochi zacea pe spate, uitata, intr-un colt abandonata. Inainte de a muri, tresari si visa un hamac, un pret, un copil ce o mangaia si cu ea se juca. Apoi, pierduta, disparu intr-un noian de carpe.

Furtuna

Culege verde iarba inainte de iarna
inainte de alb mai stai intinsa intr-o doara,
trage de primavara, o ultima oara.
Mirosi? simti? In aer e o povara de iarna
timpurie.

Hai sa o facem zglobie. Ludici sa dansam
albi pe verdea iarba, invocatie
si incantatie
sa strabata pamant reavan, zdravan
paravan in fata viforului inuman.

Si cand zeita Ran se cobori din ceruri, plutea pe o pala de vant inghetat, cand ne zari pe noi, oamenii,
incercuiti in case,
langa case
pe strazi murdare
amare
pe ciment si beton
jucandu-ne viata pe un jeton
mizerabil intr-un cazino defect
infect.

Doar pe noi ne ocolea, restul prin vifor ii lua, zeita Ran. “Stati pe verdea iarba, copii din flori – simtit fiori…iarna aceasta va iert, va petrec pe aripa-mi alba peste mari, alaturi de falnice miscari de aripe doispe”.

Si dupa ce zeita furtunii pleca, in urma-i nu mai ramase nimic.
Doar noi stateam si zambeam.

Ea este Ana, are doar trei

Ma cheama Ana si am doar trei
Stau intr-o casa doar cu ai mei.
Am ochii umflati si rani deschise
Picioare lovite si maini crucise.

Poate ca-s proasta, poate ca-s rea
poate ca nimeni nu-i din lumea mea
altfel nu stiu de ce ai mei
ma tot bat, fara temei.

As vrea sa fiu frumoasa, sa
nu fiu urata, poate c-asa
mama m-ar vrea, m-ar imbratisa
si nu ar mai da, nu m-ar lovi,
izgoni, imbranci.

Nu pot sa joc, nu pot sa sar,
nu pot sa stau, inghit amar. Nu pot
sa cant, nu pot sa rad, stau in colt
si doar tot plang.

Azi tati nu-i acasa si mami-i plecata
stau linistita in camera-mi ferecata
si ma-ntreb, cu mintea-mi de trei
ce am facut, de ma urasc ai mei.
Azi tati-i la munca si mami-i pe strada
face lucruri ce oameni mici nu
vor sa vada.
Si-mi zice “Ana, cand te faci mare,
tu-mi iei locul, pe borduri amare!”

Cand mami se-ntoarce, incerc
sa fiu cuminte, poate in noaptea-asta
cu multe rugaminte primesc mai putina
bataie, sa nu se puna vanataie
langa
vanataie.

Aud cheia-n broasca. Il simt pe el,
tati, ce vine beat crita cu ochi injectati;
aud greul bocanc, cu noroi intra-n casa,
ma fac mititica, ma bag in carcasa.
Stiu ca la mine veni-va si-ncerc
sa dispar, sa nu simt iar palma grea,
sa nu gust iar sange-amar.
Intra in camera si nu pot sa m-opresc,
in hohote plang si-ncep sa scancesc.

Ma striga pe nume, ma fac mititica,
Doamne, te rog, fa-ma sa nu mai fiu
pitica. Da-mi te rog forta, sa pot
sa traiesc, da-mi te rog viata,
sa pot sa zambesc!

Dar Domnul e orb, surd si pierdut,
tatal ma vede si urla „din cauza-ti
eu-s pierdut! Tu si cu ma-ta m-ati
`dus in ast hal, mai ia de aci, mai
na sa tot duci, ca nu te mai saturi sa
ceri, sa n-asculti!”

Si cand scap de mana-i cea grea,
alerg la usa, incerc s-o deschid,
inchisa e ea si incep sa strig, dar
glasu-mi e mort, bocancu-i e greu,
cad la pamant cu sange-n careu.

„Iarta-ma, tati!…”, apuc sa mai spun,
dar prea tarziu e. Cutitul il vad
prin nori de tutun. E ascutit si
moartea-i usoara.

Acum zambesc.
E prima oara.

Ma numesc Ana, si am avut doar trei,
trei ani pierduti, trei ani batuti
trei vieti amare, trei morti
murdare.

Eliberare

de strigare, stare, serenitate stupida senila,
arse arme si armate de acatiste, in
batiste bocite de babe bicisnice, nu
mai e mult pana m-ar fi macinat
starea, de strigare, stupiditatea,
senilitatea.

Ai aparut. Aparte si in arse arte, de
trepte drepte teatral si treptat te-ai
apropiat, aparte ai
dansat, te-ai
rotit langa rastignit ranit ce-am
fost.

Ai varsat prima lacrima. Crucea-mi era grea, abia de o mai puteam ducea. Si pe ea scria – „Iti meriti soarta”. Chipu`-mi ridicat lacrima-ti vazu cazand, stand pe piatra si-apoi disparand – sange pe ea picura, din ramura-mi grea.

M-ai mangaiat, marcat marunt
pe-obraz, oricand si-oriunde
nevoie am
avut.
„Multumesc, fiinta fericita,
zambinda deloc zapusita,
vie viorie!”, iti spuneam, stand
pe treapta teatrului cu trepte
drepte.

Si desi uitat voi fi, candva, maine sau peste inca un an si-o zi, randurile-aste vor poposi si vor mai sta catva langa inima ta, lacrima ta si-a mea, viata
ce sfichuieste, loveste, dar si imblanzeste,
ca o nuia.

Ce dulce Eliberarea aduce…

Mind

Life’s a game of hide and seek, seek yourself deep underneath
the skin, you will surely find within all your sorrows, all your sins,
all your screams and all your pain, all the shadows that remain.

Life’s a game of laugh and smiles, ponder well, my dear child,
what you chose is what you are! Will you laugh in face of pride,
will you dance and will you glide on your happy long existence
through the fate so good, for instance, for a God not for your flesh?

Just remember, my child. Nothing is what it seems to be, and, at the same time, to be is nothing. To exist is nothing but a name, a simple word. Why do we exist? Why do you exist? Because something that is beyond your or even my power of comprehension has created you.

My sick, morbid, old, beautiful mind. .

Te simti?

Te simti grasa, sticloasa, maritata intr-o plasa soioasa? Mergi la biserica si te pui in genunchi, jegoasa, in fata unui crucifix cu un iisus mizer si negru de timp stupid insipid? Te ploconesti in spatele cortinei si atarni falcile pe cimentul casei murdare, in timp ce sotul te face in spate sictirit, plictisit, neimplinit?

Vrei sa iesi pe strada si sa visezi la printul din poveste – povesti!esti o mizera creatie a ta, si unica vinovata esti tu si ma-ta, care te-a invatat sa te mariti cu ala cu bani, ca-i boier smecher si stocar mistocar plin de lovele si talente!

iti meriti acum soarta infecta, defecta si inerta o sa ajungi in curand intr-o camera de unu’ pe trei, la doi metri sub pamant, si niciun SRL nu se va deschide deasupra-ti, sa te pomeneasca cineva.

te simti deci grasa, sticloasa, maritata intr-o plasa soioasa? Atunci ia de citeste iara, poate, macar intr-o doara, s-o lipi ceva de a ta subtirica subtioara…
amara para
de purtat nici macar
o seara!

Poarta

Cand o sa ma ridic, o sa vreau sa-ti cant,
sa iti dedic un vers, un rand sau doar
un gand. Alung vechi trairi si vechi simtiri
si intru – poarta-i grea, rotunda, zvelta,
al meu brat o poarta insa, ca pe-o pana, ca
pe tine – o bratara neagr`-aprinsa, ce nu
vrea sa fie
stinsa.

Stins-ai fost, veche ruga arsa-n flacari,
cruce-ntoarsa de-ai simtit sau zimti lucii
aurii, chinuri negre de-ai trai apus-au acele vremi
te mai temi? Hai sa ma chemi! sa stii iar cum
a zambi aduce culori mii, fluturi albi si azurii,
verde iarba si o raza vei vedea chiar de iarna grea
va sta, langa poarta mare, atat de
grea.

Deschide-o. Intra. Ce vezi tu acum? Ceata? Fum?
Sau doar paloarea din oglinda cu cioburi mii? Te reflecti
si te gandesti…cum ar fi prin ea sa treci? Paseste, copila
vie, tu si Alice veti simti cum o lume ati creat, plasmuire
sau real nu conteaza, chiar nu conteaza. Imaginatia creeaza
ceea ce tu vrei sa aflii, ceea ce tu vrei a fi, ce vrei a
simti.

Asa ca zambeste, ia-ma si pe mine in lumea-ti! Vezi?
Partea stanga e a mea, partea dreapta, doar a ta.
Si cu linia dintre ele…ea-i a noastra…vasta si albastra
sa cantam si sa dansam, pe ea sa ne cream.

“Si-asa-i rosti fetei cei vii”, spuse batranul, carunt de vreme si de timp. “Si ea veni catre mine si-mi sopti…imi sopti sa mergem, sa trecem si sa rupem orice blestem. Si in ziua de azi, ea este inca in oglinda si ma tine de mana, pe o linie albastra, sihastra…eu o simt inca, si stiu ca este maiastra, verde si albastra… si in oglinda, de dupa poarta grea, rotunda, zvelta, noi suntem inca tineri.
Tineri, si inca ne cream”.

Batranul se ridica si iesi de pe scena. Aplauzele disparura in spatele lui, cortina cazu. Nici nu mai intra sa se plece in fata publicului. Isi puse hainea grea pe spate si pasi spre iesire.
Poarta ii parea din ce in ce mai grea, seara de seara, cand o deschidea si
intra.

Chemare

Hei, tu! Te simt! In zimti asmuti senzatii si idei,
sentimente desuete si desarte, sparte in cioburi mii
ce atarna in ast inceput de iarna, pe un pridvor rece,
inghetat, dezmatat si – da – iarasi, atat de
spart.

De ce nu intri in casa? Hai sa-ti dau un ceai fierbinte
de aducere-aminte, sa te tin in brate si sa-ti spun, cuminte,
ce miros de primavara ai, si intr-o doara sa-ti spun ca esti cat
o aschioara, iar deseara sa te intinzi si sa cuprinzi bratul meu
molatec, aprins doar de
jaratec.

Dar tu stai in pridvor – in spate furtuna aduna, in fata sunt eu,
ce cant din struna. Melodia o stii oare? Atragatoare e, sau macar
acoperitoare? Si dansezi cand pe stang cand pe un drept, te intorci
si-apoi iar pleci, si revii si te tot joci, frica-ti e de ce nu stii,
si tot pleci spre
pustii.

Speranta acolo nu-i. Si stii.

Inchid usa. Eu te-astept. Bate-n ea cand o sa vii!

Intre timp, uite, ce frumos arata soarele intre frunzele ce falfaie la geam! Poate ca iarna nu va veni anul acesta, totusi.