Stau inchis si revoltat incerc sa desacrez un pat. Cearsaf alb-gri sa ma intind in el, sa ma infasor si sa ma crucific cu oasele mainii mele intinse, goale. Sa am o perna deloc moale, sa-mi pun capul pe ea si cuiul sa-mi intre in vena ce imi distruge visele, sa o rupa, sa o macine si sa o alunge. Ceafa sa fie intrarea ta.
Stau inchis in camasa-mi de forta neagra, caci albul a fost aruncat – uite-te pe geam! Vezi? E mult gri si negru, si culorile-s duse, asa ca nu-mi zice ca sunt nebun, chiar de stau inchis, intr-un pat obosit, strivit, ostenit!
Si nu aud nimic, asa inchis cum sunt – aer gol, namol, ploaie, apa sau iarna, mi-e totuna! Sunt doar inchis, in propria-mi capela din propria-mi biserica ce nu are niciun credincios. Degeaba cladesti mii de biserici daca oamenii intra cu inima franta si cu mii pacate in ele, sa se roage la un dumnezeu in care nu cred!
Inchis stau in patul alb-gri, imbracat in negru, in camera neagra, atat de gol afara, inauntru. Poate e ceata, poate ca oameni au murit si mor chiar acum, poate ca toti au disparut si tot ce simt este doar o iluzie imbecila, senila, livida. Cum ar fi sa dispara toti, totul, si tu sa fii ultimul om? Si sa fii legat
intr-o camera neagra, intr-un pat alb-gri,
imbracat, da, in negru?
Nici nu ai banui atunci ce valoros esti…
Asa ca ia de ridica-te nitel. Da un ochi pe-afara, poate nu vezi pe nimeni! Poate ca toti sunt in biserici, ingenunchiind fals in timp ce se gandesc la pacatele ce vor face odata iesiti din locul “sfant”, poate ca toti copiii sunt la scolile vietii ce ii invata moartea, poate ca batranii sunt toti prin cimitire sa isi aranjeze ultimele ramasite, de parca conteaza unde o sa se duca dupa aia. Poate ca ceilalti sunt inchisi in birouri patratoase, cu figuri simandicoase, anoste si ipocrite.
Si daca este asa…daca este asa…tu realizezi ceva? Realizezi ca esti ultimul Om de pe pamantul asta, chiar de esti
legat de pat, tintuit, ponegrit?