Ai aparut. Aparte si in arse arte, de
trepte drepte teatral si treptat te-ai
apropiat, aparte ai
dansat, te-ai
rotit langa rastignit ranit ce-am
fost.

Ai varsat prima lacrima. Crucea-mi era grea, abia de o mai puteam ducea. Si pe ea scria – „Iti meriti soarta”. Chipu`-mi ridicat lacrima-ti vazu cazand, stand pe piatra si-apoi disparand – sange pe ea picura, din ramura-mi grea.

M-ai mangaiat, marcat marunt
pe-obraz, oricand si-oriunde
nevoie am
avut.
„Multumesc, fiinta fericita,
zambinda deloc zapusita,
vie viorie!”, iti spuneam, stand
pe treapta teatrului cu trepte
drepte.

Si desi uitat voi fi, candva, maine sau peste inca un an si-o zi, randurile-aste vor poposi si vor mai sta catva langa inima ta, lacrima ta si-a mea, viata
ce sfichuieste, loveste, dar si imblanzeste,
ca o nuia.