De ce dupa un timp nu mai avem incredere in filmele cu final fericit, de ce pare totul mai…neverosimil astfel?

Si acum am un spirit tuciuriu adanc infipt in coloana mea vertebrala care ma schimonoseste si ma oboseste si ma loveste ritmic peste calcaie. “Diii, haimana, DIIII”, imi striga el, spiritul cel tuciuriu, impingandu-ma spre marginea prapastiei. Iar apoi, ca intr-o gluma morbida, ma opreste la cativa centimetri de marginea haului si, razand, imi sopteste “Ho ca nu te omor…as muri si eu cu tine, neghiob ce esti!”

De ce oare prapastia ne atrage, ne striga si ne raspunde…si totusi ezitam sa ne aruncam in ea? Toti avem cumva vreun spirit tuciuriu care ne opreste sa ne eliberam de corpul asta?

Cu timpul, spiritul tuciuriu deveni negru de ura, greata, dispret si ranchiuna si isi intinse tentaculele din coloana pe piciorul drept pana aproape de fluierul piciorului. Si am inceput sa schioapat, sa ma tarasc pe strazi. Si apoi, nesatul, un alt tentacul fu aruncat spre ochi, inima si creier, si mi-am pierdut sentimentele si vazul si nu mai puteam sa simt zambetele.

O parte din mine inca lupta cu spiritul. Inca ma scarpinam, inca ma zbateam noptile si mai primeam in vise crampeie de lumina si de munti si de valuri si de amintiri cu un sarut. Si apoi ma trezeam, ma uitam in oglinda (oglinjoara cine-i cel mai negru spirit din tara?) si ma speriam si ma uram.

Dorinta oamenilor de a se oglindi – atat de egoista…si totusi atat de placuta si necesara…Cum ar fi o lume fara oglinzi, fara posibilitatea de a ne reflecta chipurile…?

…totul pana intr-o buna zi cand am decis ca nu pot trai astfel. Asa ca am luat un cleste, mi-am crestat usor ceafa si, incet, am apucat de vertebre si am inceput sa le scot, una cate una. Spiritul se zbatea, urla, tipa, dar nu ma putea opri. Dupa ce ultima bucata din coloana imi iesi din corp, cazui sleit la pamant, cu un zambet larg. Vertebrele zaceau innegrite intr-o balta de sange langa mine.