Mergeam pe pod in dimineata aceea, castile in urechi. Mi-am aruncat privirea la stanga, apoi la dreapta, nu am vazut nimic – aceeasi ceata argintie care pluteste tot timpul. Nu m-am obosit sa ma intorc pentru ca si in spate arata fix la fel, doar ca invers.

Este un lucru ciudat. Muzica o pot auzi doar cand merg pe acest pod; nu poti avea alt drum. Nu are inceput pentru ca nu are nici sfarsit. Incepi de la mijloc si continui sa mergi.

Desi au fost mai multe naluciri, nu am intalnit decat o singura persoana pe acest pod, pentru ca cei ce il gasesc sunt cei ce deja sunt acolo. Eu si cu ea mergem uneori impreuna pe pod, impartasim muzica si vorbim doar ocazional – nu avem nevoie de multe cuvinte.

Podul este tot timpul incitant desi nu se schimba niciodata. Muzica parca il face sa danseze dar nu se misca niciodata. Vantul nu adie dar simt ca pot sa zbor. Inima imi bate puternic desi merg intr-un pas linistit, egal.

Imi este imposibil sa descriu cum acest pod, fara trasaturi si de niciunde poate fi atat de important. Nu are inceput pentru ca nu are nici sfarsit. Sunt tot timpul la mijlocul sau mergand, mergand, mergand.