Uneori imi doresc
sa stau treaz pana dimineata,
sa ard cand rasare soarele
ochii sclipind ca doua chibrituri aprinse,
carbon si sulf.
Picatura de cenusa, un roz
aprins si cautand aer
interiorul sa devina suprafata
cutia toracica sa-mi devina aripi,
picioare albe de paianjen.
Plutesc si visez ace,
limbi de ceasuri moarte
si culori ce nu exista.
Visez oameni fara pleoape,
fara degete sau buze
si ma intreb daca parintii
sunt nascuti din cenusa.

In jurul sacrei noastre cine de Paste
ne tineam vinovati de mana pe sub masa.
Sacralitatea noastra era insangerata si strivita
ca in urma cu trei saptamani; arsa de foc.

Ca rasina pe mainile murdare ale unui copil
sacralitatea noastra era insangerata si strivita
se rostogolea si fierbea, arzandu-ne
in jurul sacrei noastre cine de Paste.

Synira musca capete de soldati si iepuri
gaturile frangandu-se fragil in coltii ei,
ramasite lipindu-se de dinti

Acum ea este doar in mintea mea, o amintire aproape uitata
care ma mai cheama si imi sopteste, ranjind,
“Dragoste, mai vrei sa ma saruti?”