Si cuprinsa fiind spune-mi “Lorelay,
te ploua prin par si pe aripi, pe straie
si maini”, si eu-ti voi spune “E ploaie curata,
om balai, e ploaie de tine, e ploaie de Rai”.

Pamantul sa tremure, nici ca imi pasa, de
cerul s-ar rupe, nu imi pasa – admir cu tine doar
ploaia albastra, sub pervaz ruginit, de casa
de tara…lasa…lasa lacrima-`mara…

Zambeste-mi si zi-mi “povesti de la poluri,
ploaia ne-ngroapa” spune-mi pe nume “iubire albastra”
si lasa glastra de-oparte, sa poti sa-mi tii suflet
mai bine, canta din strunele viselor noastre.

Si-apoi, cand pe spate vom sta, rapaitul
vom asculta si mana-ti imi va fi plapuma,
respiratia aerul de ma-mbata, glasul soapta de noapte
pielea zambete atat de aproape.

Astfel isi spunea Lorelay, dar singura, trista,
frigul prin geamul spart ii intra, sufletul gol
si rece o ademenea; spre latul cel gri si lung
se ducea. A fost Lorelay. Acum o umbra zacea,
peste o glastra veche, o apa statuta, amintire
tacuta.