A fost odata ca niciodata, ca de n-ar fi nu s-ar povesti, un bufon.
Si bufonul nostru era echipat cu tot ce-i trebuia – avea vopsea alb-rosie pe fata, avea caciulita cu trei cloptei pe cap care, la fiecare pas, zdranganeau, avea ciubote cu varf intors in picioare si haine colorate in dungi de curcubeu.
Si bufonul nostru traia la curtile regilor si printilor, la curti de boieri si de oameni ce doreau sa rada. Se scalambaia, se lovea singur, se impiedica si oamenii radeau de el.
(Pentru ca, nu-i asa? toti suntem rai si de fapt ne bucuram cand cineva este lovit. Ni se arata asta de mici, de cand mergem la circ, sa radem de clovnii de acolo!)
Si dupa fiecare zi de munca, bufonul se intorcea acasa, singur, in coliba lui si isi intindea oasele din ce in ce mai obosite pe patul sau saracacios. Si zambetul ii palea, vopseaua se ducea, adormea si se visa…om.
Si asta zi-de-zi, luna de luna, ani intregi.
Si ultima lui reprezentatie a fost cea mai amuzanta, atunci cand de fata cu toata lumea isi puse streangul de gat. Oamenii batura din palme – pasa-mi-te credeau ca este doar un alt truc! – si cand vazura ca bufonul nostru se zbatu pentru o ultima oara, il ridicara si-l ingropara.
Si acum, un alt bufon, tot “al nostru”, ii lua locul. Era la fel. Imbracat la fel, se purta la fel, facea aceleasi glume, sub masca lui zambitoare, sub privirile sale sclipinde si ropotul de rasete ce-i insoteau fiecare cazatura.
Si inchei povestea-asa si va spun ca zambetele false sunt mult mai dureroase decat sincera lacrima. Deci, nu mai fiti bufoni, oameni buni!