Statea atarnata de geam cu picioarele balanganindu-se in gol. Era la parterul cartierului inabusit de la marginea orasului mort; tragea incet din tigara apoi sufla fumul in sus si usor in dreapta, urmarind cu dezinteres clipocitul unicului bec de pe strada.
Clip…clip…fas…clip…fas…clip…clip…
In ritmul asta isi balanganea picioarele. Si astepta. Oare vine…oare nu mai vine…oare vine…oare vine…oare nu mai vine?
Clip…clip…fas…
Becul galben isi continua jocul ca in fiecare seara. Ca orice, urma sa moara si el intr-un prelung “fassss…”. Si atunci, strada cu case scorojite si plina de buline rosii urma sa ramana aproape complet cufundata in tacere umbroasa.
Un caine se auzi la distanta. Apoi un altul, mai aproape, apoi inca cativa de prin curtile oamenilor.
Oare vine…oare nu vine…oare nu vine…oare mai vine? E marti…ar trebui sa vina!
Arunca chistocul de tigara peste geam. Ateriza in balta. “Fasss…”, si se stinse. Becul. Strada ramase in umbra. Nici nu-l vazu cand intra in casa, dar auzi scartaitul familiar al usii.
Ii simti pasii greoi cum traversau parchetul umflat de apa, apoi numara secundele pana cand urma sa apese clanta. 1…2…3…acum!
“In noaptea asta, vreau sa o facem cu lumina stinsa. Ai vazut, dragul meu, ce intuneric s-a facut afara…?”.