In camera goala plutea liniste si omul alb statea in patul alb
iar pe spatarul alb avea un prosop alb si mainile-i erau
livide,
sangele-i curgea alb prin venele invechite,
si astepta.
In camera goala plutea moartea si moartea neagra privea
negru spre gaura neagra ce odata erau ochii vii ai omului
alb.
Si moartea se apropia suierand si mancand tot in cale, pregatita
sa mai fure un suflet ce
astepta.
“In urmatoarele minute nu o sa mai fiu, si totusi, ce ciudat,
ce lucid sunt. Si viata-mi a fost lunga si tot scurta-mi pare,
ce sa mai fac acum, in ultimele-mi clipe?”
Si cana de ceai statea la capatul sau si astepta linistita,
nebauta, neatinsa.
“Si am avut tristete si-am avut fericire, si-am avut implinire
si dorinte-am tot avut. Si acum stau alb si aud cum vine Doamna
sa mai duca. Ce ciudat ca pot gandi…”,
si camera ramase linistita si singura, si praf incepu sa pluteasca,
sa se ridice, sa lancezeasca.
Oare cum sunt ultimele clipe, cand stai sa treci si n-ai ce face
decat sa astepti? Oare cum simti cand stii ca nu mai ai ce face,
cand zaci intins pe spate si-orbitele-ti sunt goale, si inima abia-ti
mai bate?
“Acum stiu cum e, si ce liniste si pace. Nu-i delir nici frica
si nici macar singuratate”.
Si omul se-ntoarse si lua cana, tremurand bau pe toata.
Se-aseza comod si-si zise “gata, sunt al tau”, si-ochii-i
inchise.
In camera alba era liniste.
Unde ai gasit autorul asta tanar care la 13-14 ani se gandeste la moarte? e stranepotu lu Nietzsche?
O singura imagine ma inspira: si camera ramase linistita si singura, si praf incepu sa pluteasca,
sa se ridice, sa lancezeasca.
Intrebarile, timpurile si epitetele mai au de lucru :)
da ma, initial imi venise ideea sa scriu ceva de genu` asta ieriiiii, cand faceam o mare baieeee, dar voiam sa fie scrisa la persoana intai. Pana azi mi-a pierit inspiratia. : ) mama da` ce comentator ai (re)devenit, AncaAnca!