Am muscat din mar si, fara sa-i vad ochii disperati si inlacrimati, am ingurgitat o prima gura din el. L-am simtit cum se mai zbatea inca intre dinti, molari, masele, cum limba ii mangaia lacrimile ca intr-un final sa alunece pe gat si sa ajunga in stomac.
Acolo se mai zbatu putin si muri. In mana mea, jumatatea de mar ramasa inca mai pulsa, incet, din ce in ce mai incet. Ma uitai lung la el si il aruncai in gunoi cu lehamite si fara parere de rau. Inca o crima absurda, rautacioasa, anosta, atat de umana.
In mine incepu sa creasca samanta. Samanta facu o mica tulpinita, apoi o mica floare frumoasa, roza. Inauntrurile incepura sa miroasa si atunci cand vorbeam, cand strigam, cand minteam, cand urlam, cand injuram, mirosul de parfum imi insotea cuvintele. Si lumea-mi era debusolata, nu stia daca e rau sau bine, daca ce zic e frumos sau urat.
Si floarea crescu si intr-o buna zi, pe cand stateam si nutream ganduri negre, se facu fruct. Un mic mar rosu ce isi facu loc cu greu in stomac. Si cand sforaiam noaptea, marul se uita pe gatul meu si vedea intunericul de afara, imi vedea dintii galbeni si gatul negru.
Si eu imi continuam existenta fara sa stiu de ce se petrecea in mine. Si omoram copaci, si mancam animale si carne, si ucideam natura si ucideam spirite si dezamageam si aruncam cu noroi in frumos si cu pamant ingropam viata. Si cand plangeam eram egoist si cand radeam eram fals.
Arborele crestea in mine pe zi ce trecea si imi ocupa tot corpul, se intrepatrundea cu venele si cu pulsul meu, fara sa ma raneasca. Si soptea inimii si ma mangaia si incerca sa imi dea confort. Iar eu nu simteam decat ura si dezamagire si tristete.
Si am murit singur, si tarana ma facui. Si uitat pe veci am fost si lumea numele-mi nu-si amintea si nici nu o interesa.
Dar umbra arborelui pe multi adapostea si alinta. Umbra lui nu era ura mea, vantul ce trecea prin frunza-i era vioiciunea si sunetul de vioara, si iubirea.