„Ce figură tragică şi grotescă acest Jacko! Muzica lui aproape că n-are legătură cu efigia sa, cu personajul pe care, asemenea lui Pygmalion, l-a sculptat în propria lui carne”.

Voi vorbi cu milă şi groază despre bietul, hidosul Michael Jackson, nefericitul rege al muzicii pop, pe care America l-a creat, America l-a distrus, sadic şi cu bună ştiinţă, iar acum America îl plânge ipocrit, totul în cadrul unui show colosal care aminteşte flagrant de pâinea şi circul Romei antice.

E drept, în zilele noastre gladiatorii nu mai sunt spintecaţi în arenă sub ochii cetăţenilor, ai matroanelor şi-ai clienţilor la o simplă întoarcere în jos a degetului mare. Dar circul merge mai departe, cu poleiala lui de glorie şi cu ploaia de aur revărsată peste capetele vedetelor, venerate ca zeii şi sfâşiate apoi cu aceeaşi fervoare.

Nicăieri ca în showbiz nu e mai vizibilă barbaria de fond a lumii noastre, lipsa ei de umanitate, de compasiune, de proiect, de orizont. Tinerii artişti, un val după altul, sunt antrenaţi şi aruncaţi în arenă, în groapa cu lei a unei uzuri şi a unei concurenţe sufocante.. Sunt storşi literalmente de talentul pe care-l au şi, când cedează, când devin epave ciuruite de alcool, sex şi droguri, sunt aruncaţi afară, pur şi simplu, şi vin alţii în locul lor.

Sunt gladiatorii, cytarezii şi pugiliştii vremii noastre, mirosind a „blood, sweat and tears”, şi care-şi distrug viaţa în locul nostru, al tuturor. Ce figură tragică şi grotescă acest Jacko! Muzica lui aproape că n-are legătură cu efigia sa, cu personajul pe care, asemenea lui Pygmalion, l-a sculptat în propria lui carne.

Într-o piesă a lui Camus, împăratul Caligula era întrebat ce-şi mai poate dori, el, care avea totul şi totuşi era monstruos de nefericit. „Vreau luna de pe cer”, a spus el. Şi Michael pare să fi vrut luna. Frumosul adolescent cu păr cârlionţat care vânduse mai multe discuri decât oricine în istorie simţea o nelinişte existenţială adâncă.

Primul tabu biologic, psihic şi social pe care l-a transgresat în asaltul său nesăbuit asupra limitelor umane a fost cel al rasei. A devenit negrul alb, un hibrid nemaivăzut şi neclasificabil, mai curând un idol sau un arhetip decât ceva ce poate cu adevărat exista.

Graniţa sexului n-a rezistat mult nici ea: pe faţa văruită ca a gheişelor sau a clovnilor albi, şi-a pictat trăsături femeieşti. Scandalurile sexuale din acea epocă nu par să fi avut vreun fundament real. Au fost mai curând fantasme psihice ale acestui om care a vrut să fie everyman şi a ajuns de fapt no one.

A dormit în pat cu copii şi, dacă i-a atins necuvenit, până şi asta trebuie să fi fost nesexual, dintr-o curiozitate copilărească. Fiindcă negrul-alb-bărbat-femeie era şi matur-copil, fără să fie, de fapt nici una, nici alta.

Ultima limită a acestui mare melancolic ce alerga după lună a fost însăşi umanitatea sa. Negrul-alb-bărbat-femeie-matur- copil a devenit – în propriii lui ochi – om-zeu când a cântat „History” în cupa făcliei din mâna Statuii Libertăţii. Din acea clipă, deloc întâmplător, a început prăbuşirea.

Cel mai îndrăzneţ (dar şi mai grotesc) hybris al epocii noastre avea să decadă apoi cu o viteză fantastică. La cincizeci de ani, Michael Jackson nu mai era nici cântăreţ, nici om, ci un idol în sensul primitiv al cuvântului, un idol înspăimântat de sine însuşi. Lumea spectacolului îl schimbase într-un freak de bâlci asemenea femeii-păianjen sau omului-elefant.

Fusese târât în procese de o rea-credinţă evidentă, fusese deposedat de bunuri şi de glorie. Nu mai făcea decât tirajul tabloidelor care-l sfârtecau de viu pentru consumul gospodinelor. Cum trebuie să fi fost viaţa lui, cu cimpanzeul lui, cu falsele lui neveste, cu problematicii lui copii, cu domeniul lui, Neverland, unde se simţise o dată un Peter Pan înconjurat de prieteni micuţi, cu tonele lui de medicamente, cu doctorii şi avocaţii care l-au stors de bani, cu fundamentaliştii islamici care-l manipulau?

Urasc bazaitul ala intermitent, noaptea, cand se apropie de urechea ta… si tu stai, astepti sa se puna pe tine, si te pleznesti cu toata forta, in speranta ca il vei ucide! Si nu faci decat sa te ranesti.

Si adormi si apoi animalul se HRANESTE din sangele tau si a doua zi te trezesti scarpinandu-te si injurand!

Si uneori aprinzi noaptea becul sa-l cauti, dar EVIDENT ca nu-l gasesti si, carpit de somn, te bagi inapoi in pat…

Si nu`sh de ce parca anul asta sunt Si mai multi, SI mai flamanzi SI mai nocivi! Sunt si in METROU, si ma bazaie cand stau pe SCAUN! Gizas!

Si au aparut si GANDACII. Peste tot si astia! Dau cu spray non-stop, innebunesccccccccc! Sunt creatiile DIAVOLULUI animalutele astea, ma intreb ce ROL au ele in lantul trofic, de EXISTA! DAMMIT! Sau or AVEA, dar CLAR nu in…gen…BUCURESTI! Sa se duca in SAVANA sa ciupeasca boi de stepa! Giz…

1. Acele imitatii de ghete, pana mai sus de glezne, in diferite culori (am vazut galben, mov, bleu…evident si albe), dar realizate nu din piele sau ceva asemanator, ci dintr-un fel de….tricotaj. Cu gaurele. Aerisite dar care dau senzatia, de la distanta, ca sunt compacte si mori de cald in ele. Mi se par naspa, deoarece parca se balangane pe picior, nu-s stranse sau ceva asemanator…plus ca nu prea merg cu rochie/fusta, sunt…ciudate.
2. Acele sandale in care glezna (si nitel mai sus de ea) este acoperita, dar degetele si parte din laba piciorului sunt la aer. Practic, sunt jumatate sanda, jumatate ghete. Parca nu s-a hotarat designerul ce sa faca. Si, evident, a fost adoptat. Astea sunt CEVA mai o.k. dar conteaza ENORM piciorul tipei. Degetele.

Cat despre tipi…noi n-avem treaba. Same old same old. :)

Un desert de oameni, grauntele de nisip se misca, intr-o masa de alte graunte. O fata, intre ele. Pierduta in multimea desertului. Strivita, calcata in picioare, transpira zbatandu-se, incercand sa se elibereze. Ei nevazand-o, impingeau, o bruscau, rupeau hainele de pe ea. Vuiet si urlet in mintea ei, zbieret in glas si in ochi. Ridica doi pumni mici, sus, soare, doar soare si caldura ranceda, nimeni nu o vedea. Ingropata de vie, intr-un musuroi. Oameni cu orbite golite ce vorbeau, ce se priveau morti, o ingropau. Reprosuri, impunsaturi, ace rosii ce-i intrau in corpul golit de orice.
Reusi sa se ridice putin, sa-si faca loc, doar cat sa vada ca mai incolo, se afla ea. Intr-o oaza de liniste, zambind si privindu-se in zbaterea ei. Era cu oameni, linistiti, prieteni. Incerca sa se strige, nu scoase decat un vaiet surd cand cineva, nevazand-o, ca toti ceilalti, o calca stramb si dureros. Soare, implorare, doborata, tarata pe nisip, privea printre picioarele ce o calcau indiferent, reducand-o la tarana. Ea, in oaza, se lasa jos, si-i zambea sincer, chemand-o din priviri.
Calcaiul bocancului o plezni dureros in crestet, capul se prabusi intr-o balta de sange, mana-i strivita se facu una cu nisipul, apoi…

Strigat. Se ridica, bezna era acum doar intuneric. Isi pipai fruntea, da…
`Uf, ce proasta sunt!`
Rase chicotit, nervos, se ridica, paharul de apa era acolo, insa apa era salcie, nisipoasa. Nu lua decat o gura, sa-si potoleasca uscaciunea din gat. Nu reusi.
`Ce proasta sunt….`
Si iar. Priviri, pereti, ganduri, reverie, zbatere, ochi, bezna.

De asta data, singura. Zambind. Soare cald si placut, vant racoritor si reconfortant. Merse. Nu stia exact unde, dar merse. Admira linistea ce o inconjura, amintirea vuietului nu mai exista.
Undeva, departe, un cerc la orizont. Pasii goi, prin iarba deasa si racoroasa, frumos mirositoare, o indreptara spre el.

Oameni, multi, roboti miscatori cu orbite golite de orice, intr-un cerc enorm, oameni cu miscari mecanice si ranjete aprinse intr-un rictus ordinar si rece. Ea statea departe, linistita, contempland, se simtea bine, nu mai era intre ei. Apoi, se vazu.

In mijloc, unde nu era nimeni decat ea, cu aceeasi oameni zambitori, calzi si placuti, intr-o oaza de liniste. Ceilalti, neatingand-o, treceau in haoticul joc al vietii lor plictisit. Vorbea, radea, in dreapta ei, un alt om ce o tinea de mana. Se simti brusc singura, iarba se lasa la pamant, soarele ardea din ce in ce mai puternic. Zambetul de pana atunci, se risipi, o striga! Voia la ea, voia sa nu ramana acolo, singura. Soare puternic. Din cerc, privirile li se intalnira, de acolo, era indemnata sa intre, sa fie cu ea si ei, sa traiasca.
Se surprinse privind jos, unde iarba disparuse, lasand in loc pamant crapat arzand. Ridica privirea rugatoare, ea, o chema in cercul racoros, ei, o chemau, cu privire calda.

Impingandu-se inainte, aluneca si se afunda in nisip, primii oameni o zgariara implacabil, aluneca, soarele ardea puternic. Se poticni, incerca iar, un pumn o incremeni in viteza, scuipa sange, se intoarse privindu-se. Sarutul cu el, soarele si duhoarea mortii o facu sa se repeada salbatic, in cercul oamenilor goliti, dorinta turbata puse stapanire pe ea. Retragerea dureroasa o lasa fara vlaga, prabusindu-se cu fatza-n nisip, inghitindu-l si scuipand venin, asteptand sa moara, singura.

Intuneric. O mana, o stranse, o ridica. Se recunoscu, desi nu se vedea. Se imbratisa cu sine, si pasi, printre zbaterea oamenilor, prin ei, catre cerc. Acolo, se lumina si vazu. Zambi, rase, sarutand pe toti de acolo, imbratisandu-i si recunoscandu-i. Ea era acolo cu ea si avea incredere, se simtea bine.
…………………………………………………………….
`Am avut un vis foarte ciudat ieri…eram intr-un desert…sau ceva de genu`…Si…ba eram singura, si in fata erau oameni, oamenii de zi cu zi, si in centru eram eu, fericita, si nu puteam sa ajung acolo….ba eram EU intre oameni, si ea…adica tot eu…intelegi, da?!…afara…si, oricum ar fi fost, nu ma puteam ajunge! Si parca muream de ciuda, si incercam sa trec de toti, ca sa ajung la MINE, nu`sh…este greu de zis, da` las` ca intelegi…Eram calcata in picioare de ei, si voiam cu TOT DINADINSUL sa ma intalnesc cu Mine, pentru ca intangibila Eu eram chiar…fericita…si IUBEAM! Da, eram cu un tip, auzi tu ce prostie…eram cu un tip si cu inca niste prieteni! Insa…nu puteam sa trec, si, finalul, sa mor de l-am priceput! Cred ca sigur sunt proasta…Cica, fii atent! Murisem, normal, hahaha, si ma trezeste parca din moarte EU, cea din centru si….sper ca nu te plictisesc, nu?
`Nu….`
`ASA! Si deci ma trezesc din moarte, pe mine insami, si sunt trasa in centru, usor, unde ma imbratisez cu toti ceilalti si ma sarut cu el, si cealalta eu, dispare, ramanand singura si fericita! Foarte….ciudata sunt…`
`Da…cred ca da…Si…ce parere ai despre……….`
`Hmmm….`
`Hai ma, zi, nu-i mare lucru!!`
`Mmmmm….nu prea………..`
`De ce nu raspunzi??`
`Pai, am zis mai!`
`Nu, n-ai zis!`
`Esti surd, zic foarte mult!`
`Ete…sunt obisnuit poate prost…o.k…cum vrei…`
`O.K?! Nu O.K.!!Sa stii ca vorbesc mult cu tine! Ce vrei acum?`
`Cred ca vreau sa-mi arati ca poti sa fii sincera!`
`Dar, sunt sincera!Daca nu vorbesc cateodata…nu pot, asa sunt eu! Ti-am zis!`
`Bine. Cum vrei`.

……………………………………………..
O frunza, cazu, dusa de vant, la picioarele ei. Nu o observa,era una, printre multe altele. O batrana ce se intorcea, inspre locul ei. Subreda, luna o lumina rece si distanta, de undeva, de prea sus ca batrana sa o vada. Se gandea ca se obisnuise asa.
O deschise si intra. Trecu nebagata in seama pe langa nimeni, lua un pahar cu apa si ceva de mancare, si se ascunse in locul ei. O poza, atarnata de un perete, ingalbenita de vremea ce trecuse, o infatisa pe ea, razand, singura. Scaunul pe care statuse atata timp facand aceleasi lucruri atata timp, era tot acolo, aproape nemiscat.

Se baga, obosita, in acelasi pat si, cu ochi vii dar tristi, umbla prin cotloane, gandind. Nu mai ramasese insa la ce si la cine sa se gandeasca. Regretele, trecusera cu vremea, oamenii ce-i putusera fii prieteni, trecusera si ei, candva, fara sa-si dea seama. Si, tot timpul, gandise. Acum, obosise si de asta. Se obosise pe sine, de atata ea, traise doar pentru ea, cu frica de ceilalti, se spovedise doar ei, pana cand…da, singura, statea acolo, asteptand…nimicul infinit. Si nici macar asta nu gandea.
Usor-usor, oasele-i batrane obosira, ochii-i se inchisera si adormi. Candva, in acea noapte, aveau sa nu se mai deschida niciodata.

Fata din oaza, cu zambetu-i sincer si senin, o prinse de mana rece si o trezi din moarte. Batrana, se recunoscu pe sine, pe ea, asemanatoare dar nu aceeasi din poza lipita pe un perete. Neputincioasa, cu ochi sticlosi, crezu ca aude cuvinte. Incredere……viata…..…ras…curaj…prietenie……. ……….sinceritate…..interes…..Mana se lasa langa pat, usor, ca o frunza dusa de vant, fata disparu, batrana ramase incremenita, dorindu-si inca o viata, in care sa faca tot ceea ce gandise si ceea ce scrisese doar pentru sine. Dorindu-si sa poata trece de sine, de piedicile ei ranjinde, de acei oameni din interiorul sau, ce o rupeau, o calcau, o zgariau si intr-un final, o omorasera, invingand-o. Ramase asa, pentru totdeauna, singura si trista, incremenita in mormantul interiorului sau.
………….………………………………………..
Se trezi, brusc; avea lacrimi in coltul ochilor. Tremurand si transpirata, aprinse un bec. Intunericul, o speria mai mult decat de obicei. Ramase, incremenita, minute intregi la coltul patului, gandindu-se la visul ce-l avuse. Usor-usor, privirea in gol se opri pe apa din paharul neatins in acea seara. Gusta putin, era proaspata si rece. Isi aminti cuvintele si sentimentele, regasindu-se. Se insenina, multumi peretilor ce o ascultau seara de seara ca fusese doar un vis si, plina de viata, arunca niste haine pe ea si iesi alergand in strada, in plina noapte. Luna, calda si placuta, o privi, de undeva, de aproape, ascultand viata si pofta de a trai din sine. Cu sinceritate, fata striga in gura mare prietenia ce purta lumii si celor ce o inconjurau, dansa in gradina, nepasandu-i de nimeni si nimic, ploaia o uda, insa i se parea ca era prima oara cand chiar o simtea cu adevarat. Voia sa alerge, sa ia in brate, sa sarute, sa uite de sine pentru sine, sa….sa….sa….