In facultate, pretentiile au crescut. Cautam oameni foarte culti, deschisi catre nou/open-minded, oameni dezinhibati de la care sa invat, prin si cu care sa evoluez.

In prezent, pretentiile mele sunt extrem de mari…in orice fel de relatie. Caut, pe langa suprafete, un confort interior incredibil, caut sa NU fiu deloc incruntat cu omul respectiv, caut sa ma simt confortabil, sa nu trebuiasca sa folosesc enorm de multe cuvinte pentru a explica ceva. Caut sa fiu inteles din prima, sa nu trebuiasca sa repet cu alte cuvinte ceva ce mi se pare…simplu de priceput. Caut si cer cultura.

Au crescut oare prea mult “pretentiile” mele, sau pur si simplu este ceva…foarte normal, cu trecerea timpului? Cred ca TOTI evoluam, dar ma inspaimanta intr-un fel VITEZA cu care CER (si cred ca si ofer) din ce in ce mai mult! Sunt usor dezamagibil si ARAT asta…pentru cei ce au ochi sa-mi vada privirea. Nu mai vreau amici doar de dragul de a AVEA amici, caut oameni competenti, care gandesc in viitor, care URMARESC ceva destul de clar, puternic, inteligent.

Ma inspaimanta nitel gandul ca peste 3-4-5 ani o sa accept EXCLUSIV persoane cu IQ de 140 si EQ pe masura, o sa lovesc si o sa TAI in carne vie, cum s-ar zice, inainte ca acel cineva sa auda de la mine cuvinte precum “iti sunt alaturi oricand”.

Prietenii vechi vor ramane probabil muuuult timp de acum incolo, sau pentru totdeauna. Si am chiar o LISTA cu ei, pentru a…ma rog…imi pune ordine in relatii si increngaturi. :) Cu unii ma vad mai des, cu altii rar de tot. Insa stiu ca toti acestia se ridica continuu, evolueaza in PARALEL cu mine, astfel incat nu e nevoie sa-i vad des ca sa stiu asta. Si cand ne vedem, continuam de unde am ramas, de pe acelasi plan.