Cu o strasnica dorinta de afirmare pot spune foarte sincer si cu mana pe inima ca… nu am absolut nimic de spus.
Stii…imi aminteam ca in fata scarii mele, iarna trecuta, se asternuse zapada. Banal. Dar m-am oprit nitel in capul scarii si mi s-a parut ca acea zapada acoperea parca, din loc in loc, gleznele, sanii sau coapsele a sute de indragostiti pacatosi.
Am zambit si m-am gandit cum ar fi sa iau o lopata, ca in copilarie, si sa fac doua gramezi mari de zapada, una pe stanga si una pe dreapta cararii, care sa semene de peste drum cu doua fese indreptate spre strada.
Oricum, intrarea in scara ramane si astazi la fel de neinteresanta, intunecata si incerta, precum acea bolta de gheata pe care ne e frica sa nu alunecam asa ca ne tinem cu disperare de ceva.
Acum…mi-ar placea sa suflu in geam si sa se formeze norisori sub diferite forme. Mai sterg din cand in cand fereastra si va astept la un ceai.
Dintotdeauna m-am bazat pe planurile de rezerva, intrucat niciodata nu am avut un plan A.
