Raspunsul ei mi-a starnit un zambet. Da, nu am mai vazut pe strada oameni care se JOACA. Nu am mai vazut pe strada oameni care sa se gadile, sa se alerge, sa fie VII, sa-mi TRANSMITA cu adevarat CEVA!

Lumea nu mai experimenteaza, duce o viata circulara, monotona, in care maximul izbucnirilor reprezinta “o iesire la iarba verde”, “o noapte de sex” sau “un concert intr-un club aglomerat cu mult fum”.

Suntem crispati si inchistati in niste canoane sociale in care “TREBUIE” si “ASA SE FACE” reprezinta deja cuvinte-legi nescrise, canoane bine inchistate in mintea majoritatii.

Hey! Oameni! Hai sa fim VII! Hai sa ne JUCAM! Hai sa ZAMBIM! Sa alergam, sa ne luam in brate, sa EXPERIMENTAM viata, nu doar sa o TRAIM! Hai sa colindam si cand o facem, sa incercam tot timpul ceva nou! Hai sa INCERCAM macar sa fim SPONTANI! Non-conformisti! Sa NU ne mai suparam atat pe tot felul de cacaturi, sa ne acceptam FIX asa cum suntem si daca nu…c’est la vie. Zambeste si move on.

Jucati-va si cu vorbele, cu gandurile, lasati liber imaginatiei! Vad peste tot oameni care au o imaginatie EXTREM de bogata dar care este canalizata pe FATALITATI, pe PROBLEME, pe CREAREA lor! C’mon, schimba dracu` atitutindea asta, nu-i atat de greu…

Asa ca copiai am cumparat filmul, m-am pus comod in pat si PLAY baby!

Ba, ce ma enerveaza cel mai mult la filmele astea…cu hadolescenti…tata, de ce pana mea trebuie TOTI sa arate SUPER BINE?! Adica…puii mei, pana si personajele NEGATIVE arata SUPER bine! Ala principalu’ negativ seamana IZBITOR de mult cu Brad Pitt in “Interviu cu un Vampir”.

Apoi asa….aia…gagica….din rol principal….mi-a placut. In general. Adica avea replici ce se potriveau cu personaju’. Erau chiar funny persiflante, asa… Gagiu nu mi-a placut DELOC. Da’ deloc maica. Era atat de….pfa, evident…saracu`. In fine, l-au luat ca cica arata bine, io nu-mi dau seama. Intrebati-ma de Johnny Depp si va spun insa! :D

Autoarea cartilor (ca-i dupa niste carti cica filmu’…) a tinut cu TOT DINADINSUL sa portretizeze bampirii intr-un mod diferit… Acestia sa poata sa stea la LUMINA si sa TRAISCA intr-o casa MARE si cu FERESTRE CAT MAI MARi, cam foarte ostentativ si banal…

Primul dialog dintre cei doi a fost de tot rahatul, mi-era mie rusine frate…banal, monosilabic si DELOC incitant. Si aia isi musca buza pentru a reliefa cat de excitat-incitata era, in ce mai evident mod cu putinta, ma rog…

Mi-o placut asa pe segmente, nu este INGROZITOR filmul, dar…ma rog. Contine cam toate cliseele holiudiene cu adolescenti posibile (cina cea romantica, colegii indragostiti de fata frumoasa, ea cea mai speciala dar inchisa in sine, barbatul salvator si mascul dominant, bla-bla). Iubirea pasionala dintre cei doi nu este credibila.

Dupa ce a sunat, am mai stat un minut lungit in pat, uitandu-ma pe fereastra si gandind…shit.

Am mers sa-mi pun de-un sandwich, sa mananc fructul de dimineata. Am facut o flotare si doua genuflexiuni, m-am imbracat cu ceva prezentabil (doar pentru ca asa cere societatea) si am iesit din bloc.

Prin fata mi-a trecut un sobolan. Mi-era dor. M-a amuzat (oarecum) faptul ca o pisica statea la 10 metri, intinsa lenes pe burta, fara sa faca nimic. Bravo ba…bravo! Unde-s pisicile de alta data?!

Spre metrou, am trecut printre niste tarabe de tziganci rromi care vindeau zambile si ghiocei, flori fara substanta. Atat de banale incat daca ii iei iubitei, mai degraba o jignesti…flori “de masa”. In fine.

In metrou, greatza totala, nu m-am intalnit azi cu Ana (fata din metrou de o mai vad din cand in cand si vorbim pe-acolo, timp de 15 minute, apoi o luam fiecare in drumul nostru – n.r.). Lumea citea tzatze si funduri. Era un miros greu, statut, inghesuiala, oameni posomorati.

Am iesit la Unirea, vant si frig, dar macar m-a mai trezit nitel…

Si am mers spre birou, aproape ca un zombie. Inexpresiv, privirea indreptata in fata, nesimtitor la oamenii din jur. Simtitor fata de nimic. Cred ca am ajuns la stadiul de “aproape-imun social”, moment in care m-ar lasa TOTAL rece daca cineva ar muri langa mine, strivit de un copac sau masina. As privi ca pe un mic incident. “Da, putea sa mi se intample mie, dar nu mi s-a intamplat. Joy.” Apoi as povesti in redactie ce am vazut, obiectiv si rece.

Si apoi, brusc, cu vreo 30 de metri inainte sa intru pe usa cladirii unde lucrez, mi-a venit sa vomit. O stare puternica. Cumulat oboseala cu starile de angoasa, cu sutele de ore nedormite dar care ar fi trebuit sa fie dormite, certurile si neintelegerile, tipetele din mine catre mine si catre exterior, ura si greata, dezgustul si inesteticul, oamenii pierduti si de cacat, oamenii prezenti si de rahat, TOT parca mi-a iesit pe gat. M-am sprijinit, la propriu, de un perete de beton, timp de 2-3 secunde, crezand ca o sa vomit. Fizic, nu s-a intamplat, asa ca demn…am continuat drumul.