Merg pe o strada pustie. Totul este alb-negru, ma vad de undeva de sus, izometric. Strada foarte lunga, pustie, nemiscata, blocuri inalte si gri in stanga si in dreapta. Si merg.
Ajung la o cabina telefonica. Un unic alt obiect pe strada, exceptand praful si cladirile. Intru in cabina, introduc o moneda in aparat si inainte sa apuc sa formez eu un numar, suna telefonul. Am receptorul in mana, il duc la ureche si aud o voce. Sumbra, sinistra.
“Iti este frica de moarte?” Raspund masinal – NU. Imi este frica de…scris.
Si pun receptorul jos.
Merg mai departe. Praf, apasator, greoi, monoton, cenusiu, alb-negru, singuratate, tacere.
Ajung la o a doua cabina telefonica. Acelasi lucru, aceeasi voce: “Iti este frica de moarte?” NU, imi este frica de SCRIS.
Non-sens.
Merg in continuare, ajung la o intersectie mare. Ma opresc in mijlocul intersectiei. Ma uit in stanga…nimic, doar o strada lunga, la fel cu cea de pe care veneam. In fata, la fel. In dreapta insa, in mijlocul strazii, o fetita.
Aplecata, in genunchi, cu parul lung lasat pe fata, cantand o melodie, inganata, se tara pe jos, cu spatele.
Scria.
Toata strada era scrisa, de mana ei. Lent, ea scria. Si scria. Si se tara prin praf, in mijloc de strada.
In departare, vad o masina venind, direct spre fata. Incerc sa strig, raman blocat. Nu pot sa fac nimic, vreau sa ma misc, sa o ajut, sa o salvez, macar sa tip, dar nu fac nimic.
Masina spulbera fata. Sange, alb-negru, oase, par, sunet.
…………………………………………………………………………………………
Ma trezesc apoi intr-o gara. Totul galben de asta data, semana cu Gara de Nord, insa totul era vechi. Oamenii erau putini, imprastiati, imbracati de epoca si erau TOTAL imobili. Doar eu miscam.
M-am invartit intre ei, un timp, i-am privit cum stateau ca statui de ceara, ca fotografii ingalbenite, apoi m-am indreptat spre peroane.
Toate liniile erau goale, mai putin una, unde era un tren. Un tren de epoca, cu aburi, colorat de asta data. Ma indrept lent catre el, ma apropii si cand vreau sa urc in primul vagon, aud ceva in dreapta mea. Ma intorc.
Tarandu-se, cu parul lasat pe fata, naclait de sange, era aceeasi fetita din strada. Se tara catre mine, cu mana intinsa, strivita de masina, contorsionata.
Am inceput sa alerg, am urcat in tren, dar oriunde ajungeam, oriunde intram, acolo era si fetita. La un moment dat am cedat si am lasat-o sa ma atinga. Moment in care….
…………………………………………………………………………………..
Se schimba decorul si intru intr-o camera de spital, lunga, totul alb, linistit, paturi aranjate perfect, fara nimeni in ele. Ultima scena din vis.
Ma plimb printre paturi, ele in dreapta, in stanga ferestre mari, luminos, liniste.
Merg putin si la un moment dat, vad un asternut ridicat, cineva se ascundea sub el. Stiam deja cine este, asa ca am ramas inghetat pe loc.
M-am intors incet, spre stanga si ma apropii de fereastra.
Afara, totul era distrus, totul era in razboi, multi oameni morti, explozii, nimic cum este normal.
Inauntru insa, doar eu, fetita moarta-vie si in rest….liniste.
