Se plictisise. Nu mai stia ce sa faca, nu mai simtea sa o vada asa cum i se paruse la inceput, nu mai voia sa se minta ca o sa aiba ceva de-a face cu ea, si sa o minta. Asa ca incepuse acest joc al imaginatiei, dezgolind-o din priviri.

Si, brusc, reusi. In clipa imediat urmatoare, disparu orice dorinta, si-o imagina imbatranita, ridata, posaca, ragusita, ghemuita pe scaunul ala, senila. Si renunta. Nu mai era interesat, relaxandu-se, devenise el, acel EL care, rezemat de spatarul de lemn, privea undeva, prin ea, vorbea fara sa-si priveasca cuvintele din unghiuri diferite, o vedea si nu o simtea. Fata, dintr-una interesata, capata mimica ce se potrivea unui om ce se concentra la ce avea sa faca maine, cum avea sa…

`Tu, hei….esti atent la ce-ti zic? Sa stii ca este interesant, am nevoie de un sfat…`

Parca auzise ca a spus ceva…Mda…Incerca sa o priveasca ca inainte, sa revina si el pe scena jocului dus pana acum, sa isi continue dansul zambetelor, dansul ce-l voia prenuptial. Cuvintele, ce inainte gandite fiind, se potriveau de minune in al sau joc de puzzle, acum se rostogoleau, in aer, lovindu-se de craniul gol, de orbite innegrite. Interesul disparuse, actorul ramasese, pe scena, doar cu o paiata cu care sa vorbeasca.

Ridica bricheta catre ea, sa-i dea foc.

Tigara se aprinse, un norisor de fum se ridica, undeva, deasupra lor. Acolo se gandi nitel ce sa faca si se raspandi deasupra lui si a fostei scene pe care jucase. Acum, actorul, cu machiajul inca pus, statea posomorat si plictisit pe un pat. Asternuturi albe, curate, alaturi de el, spate-n spate, un schelet, cu orbitele goale, cu craniul crapat, cu gatul inele de oase. (oare eu cu asta m-am prefacut atat!? Ca sa ce?! )

Se scuza, nu astepta raspuns, se grabi inspre incaperea cu oglinzi.

Apa, rece, i se strecura printre degete, inainte sa ajunga la fatza. Isi mangaie chipul, se privi in oglinda si nu se vazu. Incerca din nou, de asta data, apa se izbi cu forta de chip si privi cum spuma si machiajul se raspandesc lasandu-l pe el. Clipi des, prvindu-se pentru prima oara, trezit dintr-un joc egoistic al sinelui. Scutura cu forta din cap, se sterse. Da, acum, era curat. Era el.

`O sa numar pana la trei, si o sa dispari. Nu ma mai interesezi, nu meriti masca mea! Pleaca! `

Si, disparu. Ramase, singur, intr-un colt, el, tigara, fumul. Savura, in tacere, momentul reintalnirii cu sine. Singuratatea, ii oferea relaxare, incredere, putere. Putea privi inauntrul sau, fara bariere si piedici, putea privi adanc, putea sa vada binele si raul, uratul si frumosul din el. Avea puterea sa se regaseasca, sa existe ca o entitate singulara. Scheletul ei disparuse, se plimba acum, pe strazi, in cautarea altor jocuri ale altor actori, patul, cu asternuturi albe il gazduia acum doar pe el. El, sincerul el. Atat de sincer….Atat de singur in patul acela… Atat de singur….singur…. In curand frigul il cuprinse.

Isi puse haina pe sine, oglinda, il privea. Acum, i se paru ca nu mai este atat de curat, i se paru ca este…simplu. Plictisit de sine. Atat de ordinar si gol. Scoase din haina un nou chip, lipit de fata lui arata bine, se potrivi perfect. Zambi oglinzii care-l privea, nerecunoscandu-l.

Si apoi….din nou….

O vazu, singura, la o masa, chipul, se transforma ca la o comanda intr-un zambet, ochii i se schimbara cu un licar. `Poate ca ea este…`

`Buna seara, te deranjez daca stau cu tine cat sa beau cafeaua? Stii…am venit singur si sper sa putem socializa…tu si cu………mine…`

Scena, capata viata, patul, alb, curat, era iar ocupat. O femeie si un actor, cu un zambet trist si o noua lacrima sub ochi, pe un colt.